Cunoasterea speciilor ornamentale

FOIOASE

Posted on December 27, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , , |

Prezentarea principalelor specii

ALBIŢIA – SAU ARBORELE DE MĂTASE – Albim julibrissin – este un arbore cu o coroană etalată, puţin ramiJ ficată, cu ramuri divergente. Frunzele foarte fine, elegantei conferă coroanei un aspect aerat. Decorează mai ales priqj înflorirea de lungă durată (iulie şi august) când pe fondul frunzişului apar inflorescenţele asemănătoare unor buchete dese] de filamente mătăsoase roz-pal. Formează păstăi care nu s deschid, de culoare brun deschis.

Această specie creşte foarte repede, este termofilă, necesită deci un climat mai blând şi poziţii însorite şi adăpostite.] Necesită soluri permeabile. Deşi în iernile grele, ramurile tinerei pot degera, planta dispune de o mare capacitate de refacere.

Se înmulţeşte foarte uşor prin seminţe. Păstăile se recoltează toamna iar semănatul se face primăvara cu seminţe umectatei Puieţii se scot toamna pentru replantare în primăvară şi se depo** zitează la adăpost, feriţi de ger.

Se poate folosi şi ca arbore solitar dar şi în grupuri.

ARBORELE IUDEI -Cercis siliquastrum  k creşte ca un arbore mic cu tulpina neregulată şi coroană largă bine ramificată. Frunzele sunt decorative prin forma reniformă-j rotunjită. Florile au culoarea roz-violaceu, apar înainte de în-3 frunzire (în aprilie-mai) grupate în fascicule numeroase, pi lemnul de toate vârstele chiar şi pe trunchi.

Păstăile sunt mici şi negricioase. Alte varietăţi:

Cercis canadensis – are florile roz-deschis, mai mici cai precedenta, grupate câte 4-8, apar în aprilie-mai atât pe lemnuE tânăr cât şi pe cel bătrân. Ambele specii cresc repede, lăstăresd moderat şi sunt sensibile la transplantare.

ARBORELE CU LALELE – Liriodendron tulipifera  – esîe un arbore originar din America de Nord, care ajunge la 30 m înălţime. Are o coroană ovoidală, frunze mari cu vârful puternic dilatat formate din 4 lobi ascuţiţi. Au culoarea verde

lucitor pe faţa superioară şi verzi-gălbui albăstrui, pe faţa inferioară; toamna se colorează în galben aunu. Florile sunt foarte decorative, aşezate solitar, au formă de lalea (de unde vine şi denumirea speciei), cu o culoare galben-verzuie cu o pată portocalie în mijloc; apar în mai-iunie.

pentru transplantare este necesar să menţinem un bol de uâmârrt în jurul rădăcinilor.

Pentru decorare în parcuri şi grădini, arborele cu lalele se lantează în peluze bine luminate, fie individual fie în grupuri. 5e poate asocia foarte bine cu magnoliaA

CASTANUL ROZ-Aesculus carnea – este un arbore înalt cu trunchi drept, coroană largă, ramuri încovoiate, şi muguri mari, cleioşi. Frunzele sunt mari, frumoase, cu pefiolul lung, format din 5 foliole. Florile sunt colorate roz-închis, grupate în panicule numeroase. înfloreşte în mai-iunie, ca şi castanul porcesc (A hippocastanum). Fructele sunt capsule mari, verzi, cu numeroşi ghimpi, cu 1-2 seminţe mari, brune-lucioase, care la maturitate cad.

Castanii suportă bine tunderea, au o longevitate mare, până la 150 de ani, şi cresc viguros după primii 2-3 ani. Sunt rezistenţi la ger, dar în primii doi ani sunt ceva mai sensibili. Nu rezistă la secetă, şi la radiaţia calorică a asfaltului. Suportă semiumbră uşoară. Sunt apreciaţi ca arbori deosebit de ornamentali, folosindu-se atât izolaţi, cât şi în grupuri, masive şi ca arbori de aliniament.

Se înmulţesc prin seminţe şi prin altoire (oculaţie, despicătură sau placaj).

CENUŞAR -Ailanthus altissima – se mai numeşte fals oţetar, este un arbore cu trunchiul drept şi coroana globuloasă. Lujerii sunt foarte groşi şi pubescenţi. Frunzele de asemenea foarte mari, împaripenat compuse, viguroase, conferindu-le un aspect exotic. La pomii tineri acestea pot atinge 1 m lungime.

Florile sunt grupate în panicule mari, tenninale, şi au culoare verde. înfloresc în lunile iunie-iulie; cele mascule sunt neplăcut mirositoare. Fructele au culoarea verde-gălbui la început, după care devin roşcate şi în cele din urmă brun-deschis, persistând pe pom în timpul iernii.

Cenuşarul creşte repede, iubeşte lumina, suferă la geruri mari şi îngheţuri timpurii. Nu este pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. Este un arbore foarte rezistent la poluare.

Se înmulţeşte prin seminţe, drajoni şi altoire.

în parcuri şi grădini este foarte apreciat putându-se folosi atât ca arbore solitar cât şi arbore de alei. Mai are o calitate şi anume aceea de fixare a terenurilor nestabile, în pantă.

CATALPA – Catalpa bignonioides – este un arbore cu înălţimea de 15 m, cu tulpina strâmbă, scundă şi coroană rotunjită şi largă. Lujerii sunt viguroşi, verzi-măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari (10-20 cm), cordiforme, cu peţiolul lung, de culoare vefde-închis, cu partea inferioară pubescentă. Florile sunt mari, albe cu pete purpurii şi dungi galbene în interior, grupate în panicule late. înfloresc în iunie-iulie. Fructele sunt cilindrice, subţiri, lungi (20-40 cm) şi decorează arborele în timpul iernii.

Se înmulţesc prin seminţe, şi mai rar prin butaşi sau altoire. Catalpa creşte destul de repede, frunzele apar primăvara mai târziu şi cad toamna devreme.

Preferă un climat mai cald, soluri profunde revene, preferabil de luncă. Este rezistentă la fum şi praf, iubitoare de lumină dar se poate planta şi la semiumbră.

Se poate folosi ca plantă izolată, în grupuri şi ca arbore de alei, fiind apreciată datorită frunzişului, florilor şi fructelor.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

CONIFERE

Posted on December 26, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

Prezentarea principalelor specii

BRADUL ALB – Abies alba – este un arbore falnic de 30-60 m cu coroană piramidală, care la exemplarele izolate începe de la nivelul solului. Frunzele sunt aciculate, verzi-închis pe faţă, iar pe dos au 2 dungi albicioase. Conurile sunt erecte, cilindrice. Seminţele se maturizează în septembrie-octombrie şi se împrăştie pe sol odată cu aripioarele (carpelele).

în cultură sunt multe culţivaruri: „Aurea"; „Columnaris"; . „Tortuosa"; „Virgata" etc.

Bradul este o specie de umbră, puţin rezistent la ger şi îngheţuri târzii, sensibil la uscăciune. Preferă solurile profunde, staţiunile adăpostite, fiind sensibil la fum şi gaze.

Se înnndţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul se face toamna sau primăvara cu sămânţă care se stratifică timp de 1-2 luni înainte de semănat. Se pot folosi seminţe umectate timp de 24 de ore, apoi ţinute în nisip umed 8 zile până la preger-minare şi apoi se seamănă la adâncimea de 1 cm acoperindu-se cu pământ de pădure. Semănăturile se umbresc în timpul verii. După 2 ani se repică la distanţe de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două sau de trei ori la distanţe mai mari (1/1 şi 2/2 m) până Ia plantat. Este indicat ca plantarea să se facă cu pământ în jurul rădăcinilor. Se folosesc puieţi de 3-6 ani.

Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni. Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi plantaţi în ghivece, folosind metoda de altoire în placaj.

Bradul alb se foloseşte în spaţiile verzi, individual, în grupe Şi masive în zona de coline înalte şi de munte şi mai puţin la câmpie.

BRADUL ARGINTIU – Abies concolor (Fig. 1.19) – are o mălţime ceva mai mică decât bradul alb (20-40 m). Coroana este conică, trunchiul drept, cu scoarţa cenuşie-deschisă. Frunzele

sunt aciculare, alb-verzui-argintii sau verzui-albăstrui, curbate în sus, lasă prin strivire un miros aromatic, plăcut. Conurile sunt cilindrice, verzui-roşcate, apoi brune erecte; se pot recolta în septembrie. în cultură există mai multe cultivaruri, dintre care menţionăm: „Argentea", „Globos", „Vidacea", „Pendula" etc. Bradul argintiu este o specie valoroasă din punct de vedere ornamental, rezistă bine la secetă, fum şi praf. Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se efetuează primăvara, în aer liber, în rigole distanţate la 15 cm unele de altele, la o adâncime de 2-2,5 cm. Plantele mici nu au nevoie să fie umbrite. Altoirea se execută pe puieţi de Abies alba sau Abies normaniana transplantaţi la ghivece.

în parcuri şi grădini se plantează individual pe peluze, în faţa clădirilor, pentru închiderea unor perspective, pe marginea unor alei sau în grupuri mici. Specia are un deosebit interes decorativ şi se poate folosi în spaţii verzi industriale chiar şi la câmpie.

Alte specii de brad sunt: Abies cephalonica (bradul grecesc), Abies nordmaniana (bradul de Caucaz), Abies veitchii (bradul argintiu japonez), Abies pinsapo (bradul spaniol) etc.

Coroana este conic-piramidală. Frunzele sunt aciculare, ^cuţite, rigide, cu 4 muchii, verzi, lucioase, dispuse pe nişte Perniţe proeminente. Conurile sunt cilindrice şi pendente.

Specia are multe cultivaturi: „Columnaris", „Pendula", „Pyramidata", „Aurea", Globosa" etc.

Vegetează bine pe soluri afânate, revene, cu umiditate suficientă în sol şi în atmosferă. In cuprinsul arealului este rezistent la geruri dar la câmpie suferă datorită îngheţurilor târzii. Este o specie de semiumbră dar la altitudini mai mari cere lumină. Puieţii suportă umbrirea moderată. Este sensibil la fum, praf, vânt, zăpadă şi chiciură.

Molidul se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, (mai rar şi altoire). Semănatul se face în luna mai. Seminţele se tratează cu miniu de plumb. Se seamănă în rigole la 15-20 cm şi la adân­cimea de 2 cm. Seminţele se acoperă cu pământ de pădure sau compost. Altoirea se practică în sere sau răsadniţe, primăvara sau în luna august folosindu-se metoda în placaj. Molidul are o mare importanţă economică şi ornamentală. Se foloseşte izolat dar mai mult în grupe şi masive, în aliniamente sau sub formă de garduri vii şi ziduri verzi.

Alte specii de molid sunt: P. pungens (molid înţepător), P. engelmannin (molid de Arizona), P. glauca (molidul canadian), P. omorika (molidul sârbesc), P ohentalis (molidul caucazian), P. sitchensis (molidul de Sitka) etc.

PINUL-Pinus sylvestris – (Fig. 1.21) este un arbore de 20-40 m înălţime, cu înrădăcinare profundă, cu coronamentul la început piramidal apoi neregulat, cu frunze aciculare, câte 2 într-o teacă. Conurile sunt ovoconice, brune-cenuşii, cu seminţe mici.

Este o specie de mare amplitudine ecologică, rezistentă la ger, arşiţă şi secetă, puţin exigentă faţă de sol. Este o specie de lumină. Suferă din cauza gazelor, a fumului, a prafului şi a tasă-rii solului.

Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se face primăvara sau toamna, cu sămânţă tratată în prealabil cu miniu de plumb, în rigole distanţate la 20 cm, la adâncime de 1,5-2 cm, şi se acoperă cu humus de litieră. Se udă până la răsărirea puieţilor. După 2

ani se repică la 40/20 cm iar după alţi 2 ani se repică din nou la 1>5/1,5 m. Puieţii se plantează cu balot de pământ la rădăcină.

Pinul este folosit în spaţiile verzi dispus în grupe, ca arbori de alei şi de aliniamente, pe terenuri degradate.

Alte specii de pin sunt: P. nigra (pinul negru), P. mugo (pinul de munte, jneapăn), P. ponderosa (pinul galben), P cembra

(zâmbrul), P. excelsa (pinul de Himalaia), P strobus (pinul neted) etc.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

ALŢI ARBUŞTI ORNAMENTALI

Posted on December 25, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

BUDDLEIA

B. davidii – este un arbust de talie mare, 4-5 m, cu creştere viguroasă. Frunzele sunt ovat-lanceolate, de culoare verde-închis, lungi de 10-25 cm, pe partea inferioară sunt alb-tomen-toase. Are o perioadă lungă de înflorire – din iulie până în septembrie. Florile sunt mici, tubuloase, grupate în spice termi­nale, de culoare liliachie şi sunt parfumate.

Cuprinde numeroase soiuri ale căror flori sunt colorate în violet-închis, roşu-purpuriu, alb-roz. Specia este rezistentă la frig, se adaptează bine pe solurile calcaroase, suportă semium-bra. Este sensibilă la geruri puternice, de aceea în regiunile mai reci necesită protejare peste iarnă. Necesită de asemenea tăieri severe în perioada de repaus vegetativ.

Se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi.

B. altemifolia – creşte sub formă de tufă semipendulă, putând atinge 2-4 m înălţime, are ramurile arcuite, lungi şi sub­ţiri, cu frunze mici, lanceolate, tomentoase pe ambele feţe. Este foarte decorativă în perioada înfloririi datorită inflorescenţelor liliachii, dese şi lungi de cea. 2 m.

Este o specie iubitoare de căldură, indicată pentru zonele mai calde. Se înmulţeşte prin seminţe în seră (februarie) şi prin butaşi erbacei (iunie-iulie) sau lignificaţi, în pat rece.

Ambele specii de buddleia necesită spaţii mari la plantare pentru a nu fi stânjenite în dezvoltare.

BUXUSsau CIMIŞIR

Buxus sempervivens (Fig. 1.10). – arbust sau arbore mic, poate atinge 6 m înălţime, are portul compact, lujerii muchiaţi, frunzele eliptic-ovale, cu flori grupate în înflorescenţe mici, alb-verzui, fără importanţă în decorare, fructe globuloase, de culoare roşie.

Are multe varietăţi la care diferă ; -frunzele: unele împestriţate cu alb, \ altele cu galben, iar altele au frunze ‘. cu marginea galbenă. Buxusul M necesită umbră. Vegetează bine pe K terenuri calcaroase, fertile şi cu umiditate suficientă în sol, dar nu suportă excesul de apă. Rezistă la fum, praf, secetă şi ger. Se ff$& înmulţeşte prin altoire, marcotaj şi butăşire.

CALIN sau BULGARELE DE ZĂPADĂ

Viburnum opulus (Fig. 1.11) – este un arbust ce creşte spontan la noi în ţară, are înălţimea de 3-4 m, cu frunze mari, trilobate lat-ovate, care toamna se colorează frumos în roşu.

Inflorescenţele sunt frumoase, albe, formate din 2 tipuri de flori: cele marginale sunt mari, sterile (asemănătoare cu florile de la hortensie), iar cele din centru sunt mici, fertile şi încon­jurate de primele.

înflorirea se produce din mai până în iunie şi este urmată de formarea fructelor care sunt mici, globuloase, de culoare roşie. Călinul este sensibil la afide, se dezvoltă bine la soare dar tolerează şi semiumbra. Se înmulţeşte prin seminţe, (direct în teren, imediat după recoltare) prin butaşi lignificaţi şi prin marcotaj.

neînsemnate au culoarea roz. Planta decorează mai mult în perioada de fructificare (septem-brie-noiembie), prin bacele albe, globuloase, mari (1-1,2 cm), grupate în raceme. Lăstarii se curbează sub greutatea fructelor care persistă şi în prima parte a iernii.

Cârmâzul draionează uşor şi se înmulţeşte fără dificultate prin butaşi lignificaţi.

Este o specie rustică nepre­tenţioasă, reuşeşte bine pe orice sol, atât în condiţii de lumină cât şi la semiumbră.

Se foloseşte în grupuri, ma-
P j j2 sive, garduri vii, sub coroanele

Symphoricarpos rivularis arborilor.

COTONEASTER

Sunt arbustoizi cu port variabil. Frunzele pot fi caduce sau persistente, florile mici, albe sau roz, pot fi solitare, câte două sau grupate în inflorescenţe de tip corimb. Fructele sunt mici, divers colorate, persistă pe plante până iama.

Există în cultură specii târâtoare (C. dammeri), altele cu port de până la 1 m înălţime (C. honzontalis) iar altele foarte înalte: peste 2 m (C. bullata).

C. dammeri – este o specie târâtoare, cu frunze persistente, lucitoare, cu fructe roşii, globuloase, varietatea „radicans" -creşte lipită de sol, ca un covor.

C. horizontalis – are o creştere moderată, frunze mici, lucioase, flori albe, solitare, fructe roşii, sferice, nu rezistă prea bine la ger. Frunzele sunt caduce, însă toamna capătă un colorit roşu foarte atractiv.

C. multiflora – are o talie mare, peste 2 m, ramuri arcuite şi lăstarii purpurii. Este- decorativă datorită florilor albe grupate în corimbe numeroase. Fructele sunt globuloase, de culoare roşie. Nu rezistă prea bine la ger.

Speciile de Cotoneaster se înmulţesc prin seminţe, marcote, butaşi şi altoire. Butăşirea se aplică vara.

Nu sunt pretenţioase faţă de sol şi climă. Cresc bine pe soluri variate, preferabil mai uscate decât prea umede. Rezistă bine la secetă. Speciile şi cultivarurile care se colorează toamna în roşu au nevoie de însorire. Celelalte specii cresc bine în lumină şi la semiumbră. Se folosesc ca exemplare solitare, în grupuri, pe stâncării, la marginea masivelor şi sunt deosebit de apreciate pentru frumuseţea portului, a florilor şi a fructelor.

DEUTZIA

Sunt arbuşti cu frunze opuse, pubescente, cu marginile serate sau crenate. Florile sunt albe, roz, chiar purpurii, grupate în inflorescenţe de tip cimă, raceme sau panicul, aflate pe lăstarii laterali. Fructele sunt capsule sferice, cu seminţe mici însoţite de câte o aripioară mică.

D. scabra-axQ tufe înalte de 2,5-3 m, erecte, bine ramificate, lăstarii sunt roşii bruni. Frunzele sunt ovate sau oblong-lanceo-late, verzi-închis, aspre, pubescente pe ambele feţe. Florile sunt albe sau cu tentă roz, apar la vârful lăstarilor anuali, în iunie-iulie. Speciile de Deutzia sunt uşor temiofile, se dezvoltă bine atât la lumină cât şi la semiumbră. Nu sunt pretenţioase faţă de sol şi destul de rezistente la secetă. Speciile de Deutzia se înmulţesc prin butaşi verzi şi lignificaţi

CĂTINA ROŞIE

Tomarix tetrandra, este un arbust viguros, de 2-4 m înălţime, bogat ramificat cu ramuri subţiri, arcuite, lăstari foarte subţiri, de culoare purpurie cu frunze verzi. înfloreşte înainte de înfrun-zirea deplină, aprilie-mai. Florile sunt grupate în raceme laterale şi au culoarea roz.

Specia creşte repede şi se butăşeşte uşor. Rezistă bine la ger, suportă bine seceta şi nu este exigentă faţă de sol. Rezistă bine la vânt, iubeşte lumina şi este foarte răspândită pe litoral.

Cătina roşie are un port gaţios, frunziş fin, înflorire cu aspect diafan, este utilizată atât ca exemplare izolate cât şi în grupuri, în peluze, pe malul apelor sau în garduri vii.

CARMAZ sau HURMUZ

Symphoricarpos albuş (Fig. 1.12) – creşte sub formă de tufe înalte de 1 m, cu ramuri fin pubescente subţiri şi erecte. Frunzele sunt oval-rotunjite, pubescente pe faţa inferioară. Florile mici,care au o bună capaci­tate de înrădăcinare. Se practică şi înmulţirea prin marcotaj.

Sunt deosebit de atrăgătoare prin înflorirea bogată, pot fi utilizate ca plante izolate, în gupuri şi chiar în masive de arbuşti, uneori în garduri vii.

FORSYTHIA

Cuprinde mai multe specii care cresc sub formă de arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate, verzi, brune sau gălbui. Fmnzele sunt opuse, întregi sau trifoliate. Florile sunt axilare, câte 1-6, de culoare galbenă.

Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti pentru faptul că înfloreşte primăvara timpuriu şi pentru florile sale galbene.

F. intermedia – arbust înalt până la 3 m, cu ramuri arcuite sau divergente, lăstari galbeni-măslinii, cu lenticele vizibile. Frunzele sunt oval-alungite, până la lanceolate; pe lăstari mai lungi apar şi frunze trifoliate. Primăvara este prima specie cu înflorire puternică; ramurile se îmbracă aproape pe toată lungimea cu flori galbene – viu, grupate câte 2-3.

Cultivarul „Spectabilis" – este foarte florifer, florile au petalele alungite; Cultivarul „Lynwood" – are flori mai mari decât precedentul, mai rotunjite.

F. suspensa – este un arbust cu înălţimea de 3 m, cu tulpini erecte, şi ramuri divergente sau pendente, cu 4 muchii, fistu-loase, are măduvă numai la noduri. Florile sunt galben-închis, câte 1-3, cu corola larg deschisă.

F. ovata – este arbust de 1,5 m, cu ramuri divergente, cenuşii-gălbui, cu măduva lamelară. Frunzele de 5-7 cm sunt ovate. Florile solitare, galbene sunt foarte mici, dar numeroase; înfloreşte timpunu.

F viridissima – are tufe de 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte, măduva lamelară. Frunze de 8-14 cm, eliptic-oblong-lanceolate, uneori trifoliate. Florile sunt galben-verzui, cu petalele înguste solitare sau în grupuri mici (2-3). Nu au pretenţii deosebite faţă de sol, dezvoltându-se foarte bine pe soluri comune. Ca loc de amplasare se va ţine cont de faptul că 6 ore de soare pe zi îi sunt suficiente.

Aceste specii se înmulţesc uşor prin butaşi sau marcote. Sunt foarte apreciate pentru timpurietatea, bogăţia şi frumuseţea înfloririi, putând fi utilizate atât ca plante solitare, cât şi grupuri sau chiar garduri vii (F intemiedia).

GUTUIJAPONEZ

Chaenomeles. Unele specii din acest gen au portul arbustoid, cu talie de 3-5 m, altele arbustifer, de 2-3 m. Fructele acestor specii, în general, nu sunt comestibile. Florile solitare, sau câte 3, sunt colorate în diverse nuanţe şi tonuri de roz şi chiar alb sau oranj, au un aspect decorativ deosebit şi sunt foarte apreciate primăvara în parcuri şi grădini. Specia principală este Chaenomeles japonica. Este un arbust cu înălţimea de până la 1 m, cu lăstari spinoşi şi frunze lat-ovate, de 3-5 cm, adesea fasciculate, având stipele mari. Florile au un colorit roşu-cărămiziu, sunt sesile (fără peduncul), solitare sau câte 2-4 şi

îmbracă ramurile înaintea înfrunzirii depline (martie-aprilie). Fructele sunt globuloase, de 4-5 cm, galbene, parfumate. Alte soiuri apreciate sunt chaenomeles speciosa care decorează în special planul îndepărtat al masivelor şi ale căror fructe sunt comestibile şi chaenomeles superba cu o mulţime de hibrizi.

Speciile genului Chaenomeles se înmulţesc prin seminţe (stratificate şi semănate pe strat în martie-aprilie) sau prin bu tăşire în verde, cu stimulatori, prin marcotaj şi altoire la masă, iama, pe rădăcini. înmulţirea prin despărţirea tufelor, aplicată vara, este de asemenea o metodă răspândită. Apreciaţi pentru înflorirea precoce şi frumoasă, gutuii japonezi se pot planta izolat, în grupuri, masive, sau garduri vii libere şi tunse. De asemenea se pot planta şi în recipiente de grădină.

H1BISCUS

H. Syriacus – este un arbust de 3-4 m înălţime, cu ramuri erecte, frunze alterne, rombic-ovate, trilobate. Florile sunt solitare, mari (6 cm), larg campanulate, colorate în violet-pal, apar în iulie-august, chiar septembrie.

Există mai multe cultivaruri cu flori simple sau duble, în culori unice sau bicolore, printre care enumerăm:

- „Red Heart" = cu flori simple, albe, cu centrul roşu;

- „Oiseau Bleu" = flori simple, albastre – liliachii, cu centrul violet;

- „Duc de Brabant" = flori duble, roşii-închis;

- „Totus Albuş" = flori simple, albe, în formă de pâlnie;

- „Roseus Plenus" = flori duble, roz-violaceu, viu.

Hibiscus este o specie destul de rezistentă la secetă, nepre­tenţioasă la sol, totuşi, înfloreşte bine pe solurile fertile şi revene, chiar calcaroase. Preferă expoziţiile însorite. înfloreşte din iunie până în septembrie.

Se înmulţeşte prin:

- seminţe (primăvara, în teren);

- butaşi (vara, în răsadniţe);

- marcotaj muşuroit;

- altoire (iama, în seră, prin copulaţie sau triangulaţie). Poate fi folosită ca plantă izolată, în grupuri şi garduri vii, în

locuri adăpostite, însorite, în zone cu climă mai blândă. Suportă bine tunderea. Pentru a stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie indicată pentru zonele litorale.

HORTENSIA

Hydrcmgea – este un arbust foarte decorativ care se cultivă atât în sere, la ghivece, cât şi în câmp pentru decorarea parcurilor şi grădinilor. Mărimea acestui arbust diferă în funcţie de soi şi de modul de cultură. Este foarte decorativ prin frumuseţea inflorescenţelor în formă de umbele, câte 2-6 la o plantă, mărimea lor fiind între 25 şi 40 cm.

în inflorescenţă, florile sterile sunt aşezate la margine (nu­meroase şi mari) iar cele fertile (mici şi puţine la număr) sunt aşezate în interiorul inflorescenţei, la baza celor sterile.

Frunzele sunt opuse, simple, cu marginea crestată. Florile sunt divers colorate: albe, roz şi albastre cu nuanţe şi tonuri variate. Fructul este o capsulă de 2-5 loji, seminţele sunt mici, mai mult sau mai puţin aripate. înmulţirea speciilor cultivate în sere şi răsadniţe se face prin butăşire, iar a speciilor cultivate în aer liber prin marcotaj, cu muşuroi sau prin butaşi.

Cea mai utilizată în parcuri şi grădini este H. arborescens. Este o plantă arbustiferă de 1-3 m înăltime, cu lăstari păroşi. Frunzele de 6-20 cm lungime, ovate până la eliptice, serate. Florile sunt albe, în corimbe de 5-15 cm diametru.

Forma Grandiflora – are toate florile sterile, grupate în capitule globuloase de 10-18 cm diametru; este foarte apreciată. Hortensia este rezistentă la gerurile potrivite şi suportă umbra uşoară a masivelor pe lângă care este plantată.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

TAIERILE APLICATE LIANELOR

Posted on December 24, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

După cum am precizat deja, lianele sunt destinate să împo­dobească cu frunzele şi florile lor, teiase, chioşcuri, împrejmuiri, ziduri, trunchiuri de arbori sau alte suporturi.

Dacă lianele sunt neglijate, se degamisesc la bază şi pe ver­ticală, porţiunile dezgolite putând atinge chiar 2 metri. De aceea se recomandă aplicarea unei tăieri raţionale şi făcute la timp, determinând planta să acopere cu frunze şi flori suportul pe care este plasată.

La liane se deosebesc două feluri de tăieri:

1) tăierea de iarnă – care are drept scop, ca şi la celalte categorii de arbuşti, să înlăture ramurile uscate, să scoată lemnul vechi la care s-a făcut tăierea în trecut, în vederea obţinerii de lăstari tineri, în general de a reîmprospăta plantele;

2) tăierea de vară – care urmăreşte să împiedice plantele de a se dezvolta haotic, să le menţină pe linia unei creşteri şi dezvoltări uniforme, ordonate, să se suprime lăstarii lacomi, să se reîmprospăteze în permanenţă lăstarii tineri.

Dacă lianele sunt folosite să creeze ghirlande sau alte diferite fonne ca: umbrele, coloane etc, tăierea de vară este repetată de mai multe ori în cursul aceluiaşi sezon. Toate acestea sunt impuse de forma şi volumul limitat în care trebuie să se menţină planta. Pentru o aplicare cât mai eficientă a lucrărilor de tăiere, se vor da aici câteva exemple concrete, pentru cele mai cunoscute şi întrebuinţate liane.

 

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

LIANELE ORNAMENTALE

Posted on December 23, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

Lianele ornamentale (arbuştii urcători) sunt destinate să împodobească cu frunzele, florile şi portul lor, parţial sau în totalitate, ziduri, pergole, garduri, coloane, împrejmuiri, trun­chiuri de arbori sau alte suporturi naturale sau artificiale.

Prin folosirea acestor liane se pot obţine efecte cu o mare valoare decorativă, dacă se acordă atenţie în special lucrărilor de tăiere. Vor fi pezentate în continuare cele mai frecvente specii întâlnite în parcuri şi grădini .

2.1 Principalele specii cultivate

(Fig. 1-5)

Clematis – cuprinde clematitele agăţătoare cu ajutorul peţio-lului volubil al frunzelor. In funcţie de mărimea florilor se disting două grupe şi anume: clematite cu flori mari şi clematite cu flori mici.

Clematite cu flori mari

C. x jackmanii – este una din cele mai frumoase liane cu flori mari (15 cm), variat colorate în funcţie de soi: Superba-violet; Bagatelle – roz liliachiu; Abendstem – roşu; Polarlicht – albas­tru deschis etc.

Sunt liane de vigoare mijlocie sau mică, urcătoare cu lungime de 3-4 m, cu frunze simple sau trifoliate, cu foliole mari.

Clematite cu flori mici

C. tangutica – este o liană de 3 m, cu flori mari, galbene, solitare, puţin desfăcute pendente, asemănătoare unor clopoţei, înfloresc în luna iunie. Decorează şi prin fructele sale cu aspect plumos (f. pufos), mătăsos, pendente ca şi florile.

C. viticella – are ramurile de 2-4 m lungime, florile purpurii sau violete, rar albe: înfloreşte târziu în iunie-august. Este puţin exigent faţă de sol şi indicat pentru spaţii verzi industriale.

C. vitalba – este o specie indigenă, viguroasă, invadantă. înfloreşte o perioadă lungă de timp (iulie-septembrie), are flori mici, albe, în panicule numeroase, cane sunt înlocuite mai târziu de fructificaţii plumoase de culoare cenuşie. Nu se plantează în parcuri şi grădini ci se foloseşte numai ca portaltoi.

Aceste specii de clematite vegetează bine pe soluri nisipoase, bogate în carbonaţi, în locuri însorite, dar ferite printr-o umbrire laterală de arşiţa de amiază.

Clematitele sunt rezistente la frig; ceva mai sensibilă este specia C. tangutica.

Necesită udări în perioadele de secetă. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcote şi altoire.

- înmulţirea prin seminţe. Semănatul se face în martie-aprilie, în răsadniţă rece sau pe straturi. Se practică pentru speciile: C. tangutica, C. viticella şi C. vitalba (pentru portaltoi).

- înmulţirea prin butaşi. C. jackmannii se butăşeşte în seră, in urma forţării plantelor mamă puse în ghivece din toamnă şi adăpostite de ger. Din luna ianuarie se aduc în seră la tempe­ratura de 14-18°C. Creşterile noi care apar se butăşesc în luna martie. Se fac butaşi de 4-5 cm, cu o pereche de frunze iar la bază se taie puţin scoarţa până la cambiu. Se tratează cu hormoni de înrădăcinare şi se plantează în pat cald (15°C), sub adăpost suplimentar. Se udă după nevoie şi se aerisesc zilnic.

- înmulţirea prin altoire. Altoirea se execută în seră, iama, în placaj, pe fragmente de rădăcină recoltate de la puiefi de 1-2 ani de C. vitalba, obţinuţi din seminţe.

Plantele mamă pentru altoire, cultivate în ghivece, se for­ţează în seră începând din luna decembrie. Când lăstarii formaţi au ajuns suficient de maturi, dar nu prea duri (luna februarie) se secţionează transversal şi longitudinal în porţiuni de câte un mugure şi o frunză. Ca portaltoi se folosesc numai fragmente de rădăcină de 7/0,4 cm. Se altoieşte în placaj. Frunzele se reduc puţin, se leagă cei 2 parteneri dar nu se ung cu mastic. După altoire se plantează în ghivece şi se ţin în atmosferă închisă, sub sticlă, la 22°C. Se evită umezirea ţesuturilor, se umbreşte dacă e cazul, se usucă geamurile de 2-3 ori pe zi, prin ştergere. După pornirea mugurilor în creştere, se aeriseşte progresiv, se aşteaptă până se lignifică, după oare se transplantează în ghivece, sub sticlă, în răsadniţa rece. Pe timpul creşterii se folosesc ghivece înalte. După 1-2 ani, altoaiele îşi formează rădăcini proprii.

- înmulţirea prin marcotaj. Se foloseşte marcotajul şerpuit. Este uşor de aplicat dar este puţin productiv. Marcotajul se efectuează în lunile iulie-august.

Trâmbiţa (Tecona radicans)

Este un arbust viguros, cu ramuri galbene-pal, susţinându-se pe suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.

Este o liană foarte apreciată pentru frumuseţea şi abundenţa florilor. Acestea sunt roşii-portocalii, de 6-9 cm, grupate în cime sau panicule terminale, având corola în formă de trompetă. Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu numeroase seminţe aripate.

Preferă solurile fertile, terenurile fente de geruri şi scăldate de lumină. Este indicată pentru litoral, în parcuri se cultivă pentru decorarea zidurilor, coloanelor, pergolelor etc. Se înmul­ţeşte prin butaşi (în iulie-august) în sere. Se pretează la tuns (iama) în diferite forme.

 

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

AGROTEHNICA TRANDAFIRILOR CULTIVATI

Posted on December 22, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

în primul an este bine să se înlăture bobocii imediat după formare favorizându-se astfel vigoarea plantei.

Lucrările de întreţinere ce se aplică trandafirilor la locul definitiv sunt: udarea, fertilizarea, protecţia fito-sanitară, protec­ţia de iarnă şi nu în ultimul rând tăierile.

Udarea. Dacă este secetă, se udă înainte de primul şi al doilea val de înflorire, iar în restul perioadei de vegetaţie ori de câte ori este nevoie (20-30 l/m2).

Fertilizarea. Se recomandă aplicarea gunoiului de grajd bine descompus, toamna în cantitate de 2-4 kg/m2 anual sau la 2 ani, şi se încorporează odată cu săparea adâncă a solului. Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte complexe N, P, K, (11: 22: 22) toamna şi 27: 13: 13 – vara). în cursul unui an, trandafirilor trebuie săli se asigure 10-12 gN, 7-9gP205 şi 14-16 g K20/m2. Acestea se dau în 3 reprize: 1/4 din N şi 1/2 din P205 şi K20 toamna, iar din rest câte o jumătate la dezmugurit şi înainte de înflorit. La trei ani se administrează sulfat de magneziu 3-4 g/m2 şi borax 4-5 g/m2. Golurile acide se corectează cu amendamente din 3 în 3 ani cu 200 g/m2 praf de var.

Protecţia fito-sanitară. Cele mai frecvente boli ale tran­dafirilor sunt făinarea, pătarea neagră şi rugina. Tratamentele preventive se fac înainte de înflorirea mugurilor (sulfat de cupru 2-3%) şi în cursul vegetaţiei, începând de la mijlocul lunii mai, la 2 săptămâni, cu produse specifice (ex. Karathane 0,1%, Dithane 0,2%). Acestora li se pot asocia insecticidele pentru combaterea afidelor (Ekatox – 0,08%), acarienilor (Fosfatox R-35 = 0,15%), păduchilor testaşi (DNOC – 0,75%); zeamă sulfo-calcică – 20%, înainte de umflarea mugurilor.

Protecţia de iarnă – constă în muşuroire aceasta fiind necesară pentru speciile şi soiurile sensibile la ger: trandafirii Thea, Polyantha, Floribunda, R. moschata, R. wichuriana. (Fig 1.1)

Trandafirii cu coroană care nu se pretează pentru îngropare şi trandafirii urcători (cei sensibili) se protejează prin învelirea cu diferite materiale.

înainte de plantare trebuie să stabilim ce fel de trandafiri vrem să plantăm: pentru flori tăiate, pentru decorare (pitici sau în parc, acoperitori sau înalţi) sau urcători care să acopere un perete sau un colţ al grădinii care altfel nu arată prea bine. Aceasta, deoarece trebuie să stabilim distanţele de plantare în funcţie de vigoarea soiurilor. Soiurile din grupa thea hibrida, cu creştere erectă, se plantează de obicei la 40-60 cm, în funcţie de vigoare, floribundele, care au un habitus foarte variat, necesită distanţe între 30-50 cm, acoperitorii de cea. 1-2 plante pe metru pătrat, cei de parc, mai înalţi, 80-100 cm, iar urcătorii între 120-150 cm. In funcţie de spaţiul de care dispunem, aşezăm tufele în aşa fel ca plantele să fie luminate zilnic timp de cel puţin 4-5 ore de razele solare, ştiut fiind că trandafirii sunt iubitori de lumină.

Plantarea se recomandă a se face toamna, deoarece organele plantei sunt în stare de repaus, rădăcinile pot forma calus până la venirea îngheţului iar primăvara planta poate porni în vege­taţie având deja un contact bun cu solul. Primăvara nu se poate planta totdeauna la timpul potrivit (din cauza vremii), fapt ce poate duce la pornirea în vegetaţie a mugurilor superiori de pe ramuri, planta pierde mult din substanţele de rezervă, şi slăbeşte încât nu mai poate forma un calus şi rădăcini noi.

Calitatea plantelor are o mare importanţă: ele trebuie să aibă 2-3 ramuri principale, lungi de cea. 30 cm, de grosimea minimă a unui creion, şi trei rădăcini principale, lungi de 25 cm, însoţite de altele mai subţiri, fără să fie deshidratate sau zbârcite.

Dacă nu se poate efectua plantarea toamna, lucrarea se va efectua în primăvară. Şi în acest caz este bine ca gropile să fie săpate de cu toamnă; dacă nu, atunci se vor săpa imediat după dezgheţarea solului, când pământul nu se mai lipeşte tare de unelte. Dimensiunile gropii vor fi de 40 x 40 x 40 cm. Pământul de la fundul gropii trebuie mobilizat pentru ca drenajul apei să fie bun. Dacă solul este subţire, atunci stratul superior, de o cazma, se pune pe o parte, cel de jos pe alta, cu scopul ca la plantare stratul de sus să ajungă la rădăcini şi invers. De obicei la plantare se folosesc îngrăşăminte organice: gunoi de grajd bine fermentat, compost bine putrezit, mraniţă, care se amestecă cu solul cu care se acoperă rădăcinile. înainte de plantare, plantele se fasonează: rădăcinile principale se scurtează la 20-22 cm sau până unde nu au fost rănite, cele scurte se împrospătează. Ramu­rile principale se scurtează la 15-18 cm şi se taie deasupra unui mugure exterior. Ramurile subţiri sau rupte se elimină de la bază. Dacă plantăm primăvara târziu, când mugurii au crăpat deja, scurtarea se face până la mugurii dorminzi de la baza ramurilor, uneori la 7-8 cm lungime. In acest caz plantele vor porni mai târziu în creştere din cauza mugurilor dorminzi care totdeauna pornesc mai greu. Dacă se constată că plantele au rădăcinile deshidratate, imediat după fasonare, se pot pune timp de câteva ore în apă pentru a se hidrata.

După aceasta se introduc într-o mocirlă, de consistenţa smântânii, făcută din pământ şi apă, şi apoi puţină baligă proas­pătă sau un plic de Transvital pentru menţinerea umezelii şi stimularea formării rădăcinilor noi. Plantarea se efectuează după aceleaşi reguli ca Ia pomii şi arbuştii fructiferi. Pe fundul gropii se face un muşuroi mic, pe care se aşează rădăcinile răsfirate. Adâncimea de plantare se stabileşte astfel încât punctul de alto­ire să fie cu 4-5 cm sub nivelul solului (în zonele mai reci). Ră­dăcinile se acoperă cu pământ mărunţit de la suprafaţă, ames­tecat cu îngrăşăminte organice şi eventual cu superfosfat şi sare potasică, nicidecum cu azotat de amoniu. Cantitatea de îngră­şăminte: 4-5 kg cele organice şi câte 10-12 g din cele chimice. După un prim strat de sol pus pe rădăcini se face o tasare uşoară, apoi urmează umplerea gropii aproape de nivel când se udă cu cea. 8-101 apă. După ce apa s-a infiltrat, groapa se completează, se tasează din nou şi se muşuroieşte în aşa fel ca numai vârful ramurilor scurtate să se vadă. Dacă primăvara este secetoasă şi nu plouă timp de două săptămâni de la plantare, se desface muşuroiul, se udă din nou şi se reface muşuroiul.

După ce lăstarii au crescut până la 10-12 cm, se desface muşuroiul iar solul se nivelează.

Tăierile

Dintre lucrările de întreţinere ce se aplică trandafirilor din spaţiile verzi, tăierile se situează printre cele mai importante. Datorită unor tăieri făcute în mod raţional şi la timp, se asigură o creştere şi dezvoltare viguroasă şi armonioasă a plantelor, o înflorire abundentă, regulată, de lungă durată, cu flori mari, de calitate superioară, se stimulează formarea ramurilor pentru înflorirea în anul ce urmează şi formarea unui sistem radicular puternic, li se prelungeşte viaţa şi se evită îmbătrânirea pre­matură. Trebuie ştiut faptul, foarte important, că trandafirii în­floresc numai pe ramurile anuale. Tăierile trandafirilor se fac în fiecare an, în perioada de repaus vegetativ, toamna după căderea frunzelor şi primăvara, înainte ca plantele să intre în starea de vegetaţie activă.

Tăierile sunt de trei categorii şi anume:

- tăieri de uşurare, aerisire, rărire sau curăţire;

- tăieri de echilibrare şi menţinere a unei creşteri şi dez­voltări armonioase;

- tăieri de reîntinerire, de prelungire a vieţii plantelor.

O tăiere corectă a trandafirilor este legată de o serie de factori şi anume:

- cunoaşterea perfectă a caracteristicilor grupei din care face parte planta, a comportării soiului, de cerinţele pe care le recla­mă aceasta faţă de tăieri;

- natura solului în care sunt planataţi trandafirii;

- felul portaltoiului;

- amplasamentul ochilor care vor forma ramurile florifere (baza, mijlocul sau vârful ramurii).

a) Tăierile de uşurare, aerisire, rărire sau curăţire

Acest fel de tăieri se aplică la toate categoriile de trandafiri. Operaţia se execută în toamnă, după căderea frunzelor, la încheierea perioadei de vegetaţie şi are drept scop să cureţe tufa de o serie de ramuri inutile, uşurând în felul acesta operaţia de muşuroire a plantei în vederea iernării. Cu ocazia acestei tăieri se vor înlătura o serie de ramuri uscate, afectate de dăunători, bătrâne, slab dezvoltate, prea dese, rău plasate, suprapuse, încâl­cite, care împiedică pătrunderea aerului şi în special a luminii, factor esenţial pentru procesul de înflorire. De asemenea, se vor înlătura drajonii cât şi ramurile lacome.

b) Tăierile de echilibrare şi menţinere a unei creşteri şi
dezvoltări armonioase

Aceste tăieri au drept scop să creeze un raport armonios între creşterea lăstarilor şi înflorire. Tăierile de echilibrare se pot executa pe tot timpul perioadei de vegetaţie. Reuşita lor de­pinde, în mare măsură, de atenţia ce se acordă amplasamentului mugurilor din care vor rezulta ramurile florifere. Tăierea are drept scop să creeze condiţiile pentru ca planta să emită în pennanenţă cât mai mulţi lăstari floriferi puternici şi, prin ei, să se asigure o înflorire bogată şi de durată cât mai lungă.

c) Tăierile de reîntinerire, de prelungire a vieţii plantelor
Aceste tăieri au drept scop reînnoirea ramurilor din tufa. Se

poate executa primăvara cât mai devreme, cât şi în timpul stării active de vegetaţie, dar nu mai târziu de 1-10 iulie, pentru a da posibilitatea lăstarilor tineri care au rezultat în urma acestor tăieri să se matureze până la venirea iernii. Se aplică sub două forme:

- prima, înlăturând prin tăiere toate ramurile din tufă la 2-3 ochi de la bază, (bine formaţi);

- a doua, înlăturând primăvara, înainte de intrarea în starea de vegetaţie, numai jumătate din totalul ramurilor, iar restul după înflorire. Tăierile la trandafiri se aplică în funcţie de grupa din care face parte soiul, forma de creştere etc. In general tăierile de reîntinerire sunt necesare la intervale de 4-5-6 ani.

Tăierea trandafirilor cu creştere pitică în formă de tufa -Thea hybrida

Tăierea trandafirilor cu creştere pitică în formă de tufă, se face, dacă timpul permite, către sfârşitul lunii februarie şi prima decadă a lunii martie. Se vor alege ramurile florifere care sunt mai viguroase, cât mai uniform plasate în jurul axului tulpinii şi situate cât mai aproape de suprafaţa solului. Numărul lor variază între 3-5-7, în funcţie de vârsta şi vigoarea plantei.

După ce s-au ales aceste ramuri se vor elimina toate ramurile uscate, rupte, bătrâne, atinse de ger, slab dezvoltate sau de prisos. Această tăiere, care în esenţă este o tăiere de uşurare, are drept scop crearea unui spaţiu liber în interiorul tufei, spaţiu necesar pentru pătrunderea cu uşurinţă a aerului şi în special a luminii, element de bază pentru înflorirea abundentă şi de lungă durată.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

TEHNOLOGIA DE CULTURA A TRANDAFIRILOR

Posted on December 21, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , , |

Trandafirii se înmulţesc prin butaşi (în uscat sau în verde), prin altoire şi prin seminţe (speciile sălbatice).

Metoda de înmulţire vegetativă cea mai mult utilizată este altoirea. Este o metodă veche, sigufă, verificată în practică dar nu totdeauna la îndemâna amatorilor.

O altă metodă este butăşirea, de asemeni veche şi mult folosită, dar nu poate fi aplicată la toate soiurile. Sunt foarte multe soiuri însă care se pot înmulţi destul de uşor prin butaşi: trandafirii poliantha, urcătorii, târâtorii, cei de peisaj care deco­rează parcurile, gădinile mari, balcoanele, stâncăriile, terasele de peste tot.

Soiurile acestor grupe se caracterizează prin înflorire abun­dentă şi deseori remontantă, florile sunt mici şi mijlocii, simple . sau uneori chiar învoite, de culori variate, tije scurte dar bine ramificate, plantele sunt rezistente la boli şi ger. Datorită cali­tăţilor lor decorative, precum şi faptului că lucrările de îngrijire sunt mai simple şi mai puţin numeroase ca la soiurile pentru flori tăiate, aceşti trandafiri merită o atenţie deosebită din partea celor ce iubesc trandafirii.

De obicei butăşirea poate fi executată în perioada de repaus vegetativ a plantelor, folosind butaşi lemnificaţi, când vorbim de ..butăşirea în uscat" şi în cursul perioadei de vegetaţie, cu butaşi erbacei sau semilignificaţi când avem de-a face cu „butăşirea în ‘verde". Pentru trandafiri se foloseşte mai ales „butăşirea în verde" cu butaşi semilignificaţi deoarece formarea sistemului radicular se face mai uşor decât la butăşirea în uscat şi nu este nevoie de spaţii încălzite care ridică mult costurile.

înainte de începerea butăşirii este nevoie să amenajăm sau să pregătim spaţiile unde vom efectua înrădăcinarea. Aceasta poate avea loc pe mese, lădiţe din lemn sau plastic şi chiar în ghivece de lut sau plastic. Folosirea ghivecelor este avantajoasă deoa­rece la transplantare sistemul radicular nu este deloc deranjat. Se recomandă dezinfectarea meselor şi a vaselor cu o soluţie de Dithane M-45 în concentraţie de 0,5%.

Substratul de înrădăcinare este de obicei un amestec de perlit şi de turbă în proporţie de 1:1 sau numai perlit (mai ales în condiţii de înmulţire în masă) dar poate fi şi nisip curat de râu în amestec cu turbă (1:1) sau numai nisip. In toate cazurile trebuie asigurat un drenaj bun, ca apa în exces să poată fi eliminată din substrat. In acest scop, la bază se aşterne un strat de nisip grosier şi pietriş în grosime de 2-3 cm, peste care se aşează substratul pregătit din timp, în grosime de 8-10 cm. înainte de plantarea butaşilor substratul se udă bine şi se tasează uşor pentru a permite un contact bun cu butaşii şi să nu rămână goluri de aer în jurul butaşilor.

Butăşireapropriu-zisă se compune din mai multe operaţiuni: alegerea şi tăierea lăstarilor, fasonarea butaşilor, tratarea lor cu stimulenţi de înrădăcinare, şi plantarea butaşilor în substrat. Momentul de recoltare a lăstarilor pentru butaşi este imediat după înflorirea plantelor,în lunile iunie-iulie. Nu trebuie să se întârzie prea mult după înflorit, deoarece lăstarii se lignifică prea mult şi scade procentul de înrădăcinare. Pentru butaşi tre­buie să alegem plante sănătoase şi viguroase, cu lăstari lungi având grosimea de 3-6 mm, în funcţie de soi. Lăstarii se recol­tează de obicei dimineaţa, pentru a nu se ofili, se pun în vase cu apă în locuri răcoroase până în momentul pregătirii lor pentru plantare.

Fasonarea butaşilor constă în fragmentarea lăstarilor în por­ţiuni de 3-4 internoduri, ceea ce înseamnă că.un butaş va avea 4-5 muguri, deci o lungime de 7-12 cm în funcţie de soi (mai scurţi pentru soiurile pitice). Zona cea mai bună a lăstarului pentru butaş este cea mijlocie şi cea din vârf, cea bazală fiind deja prea lignificată.

Tăietura bazală trebuie să fie orizontală şi se face cu 1-2 mm sub mugure, zonă în care se acumulează unele substanţe cu însuşiri rizogene. Tăietura de la partea superioară se face oblic la 3-4 mm deasupra mugurelui, în aşa fel încât partea de sus a tăieturii să fie de partea mugurelui. După tăiere se înlătură 2-3 frunze de la bază rămânând 2 frunze spre zona de vârf. La fiecare frunză se lasă doar perechea de foliole de la bază, pentru a reduce suprafaţa de evaporare a butaşilor. Ghimpii care se găsesc în zona celor 2 internoduri de la bază se înlătură. Butaşii astfel pregătiţi se pot îmbăia într-o soluţie de Dithane M-45 în concentraţie de 0,5% pentru dezinfectare împotriva bolilor criptogamice. După o zvântare uşoară, butaşii se înfig în subs­tratul de înrădăcinare.

Se recomandă tratarea butaşilor cu substanţe de înrădăcinare. Există pe piaţă produsul Radi-Stim care se prezintă sub formă de pudră, în care butaşii umeziţi puţin în prealabil, se scufundă cu baza lor, pe o lungime de cea. 4-5 mm. Pudra care este de prisos se îndepărtează prin scuturarea uşoară a butaşilor.

Plantarea butaşilor – se face în rânduri distanţate la 6-8 cm, iar pe rând se alege o distanţă mai mică (3-4 cm). în acest fel la metru pătrat putem planta 350-550 butaşi. înainte de plantare substratul trebuie bine udat pentru a ţine butaşii în poziţie verticală după plantare şi să se asigure umezeală suficientă. în cazul în care butaşii nu au fost trataţi cu stimulator de înrădăcinare, ei se înfig pur şi simplu în substrat, la o adâncime de cea. 3-4 cm, după care solul se tasează în jurul lor cu degetele pentru a adera mai bine la substrat. Dacă butaşii au fost trataţi cu pudră, atunci ei se plantează astfel: se face un mic locaş cu ajutorul plantatorului (sau cu un beţişor), se introduce butaşul fără ca pudra să cadă de pe el, iar apoi se tasează solul la fel ca mai înainte. După plantare se udă la nevoie şi se face o stropire fină, după care se acoperă cu hârtie sau tifon umezit pentru a-i feri de razele directe ale soarelui.

îngrijirea butaşilor. în primele 2 săptămâni este bine să asigurăm o umiditate ridicată a aerului ce se realizează prin pulverizări fine, făcute de mai multe ori pe zi, astfel ca pe frunze să fie aproape tot timpul o peliculă fină de apă. Substratul se udă moderat în aşa fel ca apa să nu stagneze, deoarece butaşii pot fi atacaţi de putregai. Aerisirea se face moderat şi pe o durată scurtă de 20-30 minute. Formarea rădăcinilor adventive începe la cea. 2 săptămâni de la plantare, iar după o lună ele pot atinge 0,5-1 cm lungime dacă condiţiile asigurate sunt dintre cele optime. Semnul cel mai bun că butaşii s-au înrădăcinat este începerea creşterii lăstarilor din mugurii superiori şi opunerea unei oarecare rezistenţe dacă vrem să-i scoatem din substrat.

După formarea rădăcinilor (3 săptămâni) se pot administra îngrăşăminte minerale complexe sub formă de soluţie 0,2-0,3% (2-3 g/l), apoi concentraţia se poate ridica până la 0,4%. Aceste fertilizări se fac săptămânal până în luna septembrie când lăsăm plantele, deja cu lăstarii scurţi şi frunze să-şi termine perioada de vegetaţie prin încetinirea şi apoi stoparea creşterii. Acesta este momentul (sept.-oct.) când butaşii se transplantează în ghivece având deja un sistem radicular bine format şi sunt capabili să for­meze plante viguroase. Iernarea plantelor se poate face în sere încălzite, mai ales cei din grupa celor pitici care, continuându-şi creşterea în cursul iernii, pot deveni plante ce pot înflori abundent în primăvara următoare. Plantele destinate parcurilor, pot fi puse la iernat, stratificate în şanţuri afară, acoperite cu puţin pământ sau un strat de frunziş gros de 10-12 cm. In primăvara anului viitor plantele pot fi plantate la locul definitiv.

Butăşirea în uscat se foloseşte la unele specii şi soiuri pentni a obţine plante pe rădăcini proprii. Recolte bune de butaşi se obţin de la soiurile urcătoare provenite din R. multiflora şi R. wichuriana. Uneori se recomandă eliminarea tuturor mugurilor din partea inferioară a butaşilor. Butaşii se plantează în teren în martie-aprilie.

în general, plantele obţinute din butaşi sunt mai puţin viguroase, au longevitate mai mică,’dar prezintă avantajul că nu drojonează.

înmulţirea prin altoire

Este procedeul cel mai folosit pentru soiurile de trandafiri. Ca portaltoi se folosesc specii spontane, îndeosebi măceşul (R. canina) şi  R. multiflora – pentru trandafirii de ghivece, pentru poliantha şi urcători.

înmulţirea prin seminţe

Pentru asigurarea unei germinaţii satisfăcătoare, seminţele se recoltează astfel: R. canina – în faza de pârgă a fructelor, la R. multiflora – în faza de coacere deplină.

Seminţele extrase din pulpă se stratifică în nisip reavăn. Semănatul se face toamna sau primăvara, în rigole late de 8-10 cm, distanţate la 40 cm (manual) sau 60-70 cm (mecanizat), la o adâncime de 2-3 cm. Pentru a evita pierderile provocate de şoareci, seminţele se prăfuiesc cu miniu de plumb sau alt produs repulsiv sub formă de praf aplicat direct în rigolă. începând din primăvară, se aplică lucrări de îngrijire cum sunt: spargerea crustei, prăşit (după răsărire), plivirea buruienilor, irigarea, com­baterea făinării, ruginii şi afidelor. în toamnă puieţii se scot şi se clasează după grosimea la colet astfel:

- pentru altoirea trandafirilor tufă, categoria 4-6 mm este cea mai bună, cu coletul lung de 2,5 cm şi drept;

- pentru trandafirii cu trunchi se reţin puieţi de 8-12 mm;

- puieţii sub 2-3 cm se înlătură sau se plantează pentru încă un an de cultură.

Obţinerea trandafirilor tufă şi urcători

Puieţii tineri obţinuţi din seminţe se plantează la distanţe de 15-20 cm/70-80 cm, cu coletul la 1 cm deasupra solului, pentru a se putea altoi mai uşor, şi se bilonează. în aceeaşi vară când au răsărit, puieţii se altoiesc la colet, prin metoda ochi dormind. Toamna se rebilonează pentru a-i feri de îngheţ. în anul al II-lea, se aplică următoarele lucrări în ordine succesivă: dezgroparea şi retezarea portal toiului înainte de pornirea în vegetaţie, ciupirea lăstarului altoi la a 3-a frunză când acesta are 15-20 cm şi 5 frunze, ciupirea lăstarilor secundari tot la 3 frunze, înlăturarea tuturor creşterilor de pe portaltoi, retezarea drajonilor.

La trandafirii urcători, când lăstarii ating 40-50 cm, se reco­mandă instalarea de tutori individuali.

Irigarea, tratamentele fitosanitare, întreţinerea solului, asigură o vegetaţie bună, astfel că în toamnă puieţii sunt apţi pentru vânzare. Pentru a grăbi lignificarea se pot pulveriza de 2 ori cu sulfat de cupru, la început 0,3% şi apoi 0,5%. Puieţii se scot şi se stratifică.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

CERINTELE TRANDAFIRILOR FATA DE FACTORII DE MEDIU

Posted on December 20, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , , |

Trandafirii sunt plante iubitoare de lumină, preferă plantarea în locuri însorite pentru a asigura o creştere normală, o înflorire abundentă şi o bună maturare a lemnului.

Comportarea faţă de căldură este diferită. Cei mai rezistenţi la ger sunt trandafirii de peisaj (până la -25, – 30°C); rezistenţă bună au şi trandafirii urcători Wichuriana, şi unele soiuri din grupele Floribunda şi chiar unii hibrizi de Thea.

Cerinţele faţă de apă sunt considerate ca fiind moderate, ceva mai mari în timpul creşterii lăstarilor şi formării bobocilor. Sunt sensibili la umiditatea excesivă din sol, cel mai rezistent fiind măceşul. Ploile depreciază calitatea florilor la unele soiuri.

Trandafirii preferă solurile uşoare, bogate în humus, fertile, reavene. Necesită fertilizare periodică cu gunoi de grajd (toamna) şi cu îngrăşăminte chimice (toamna sau primăvara după primul val de înflorire).

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

SPECIILE SI SOIURILE DE TRANDAFIRI

Posted on December 19, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , , |

A. Grupa trandafirilor pentru parcuri şi peisaje 1. Trandafirul de dulceaţă (Rosa centifolia L.) Decorează prin florile roşii, roz sau albe involte (bătute), parfumate. Este cultivat de foarte multă vreme, are numeroase soiuri ornamentale printre care: „Blanche Moreau" – alb; „Black Boy" – grena închis; „Parkjuwel" – flori mari roşii.

2. Trandafirul de Damasc (R. damascena Mill).

Are o talie de 2 metri înălţime, flori înalte roz sau roşii, foarte parfumate, grupate câte 3-5.

Este folosit pentru extragerea esenţei de trandafir.

3. Trandafirul de Provence (R. gallica L.).

Are flori roşii cu diametru de 4-8 cm. Este una din cele mai vechi specii luate în cultură, de la care s-au obţinut numeroase soiuri.

4 Trandafirul cu parfum de mosc (R. moschata Hensl).

Este o specie sensibilă la ger. Decorează prin florile semi-înalte de culoare roz, grupate câte 4-5. Are ramurile arcuite şi agăţătoare.

5. Trandafirul alb (R. xalba L).

Are o înălţime de 2 m, creşte drept , florile sunt albe. roz sau roşii, înalte şi parfumate.

B. Grupa trandafirilor acoperitori de sol

Are ca rol important să acopere suprafeţe mari de teren din parcurile publice pentru a crea un covor de flori şi o apărare împotriva eroziunii solului pe terenurile în pantă. De asemenea, aceste soiuri pot fi utilizate şi în grădinile mici, de lângă casă, ca plante solitare târâtoare, plante cu trunchi formând pendule, plante puse în containere ce pot fi mutate la nevoie, pe terase şi ca elemente constituente ale rocăriilor.

O caracteristică importantă a noilor soiuri de trandafiri aco­peritori, pe lângă o înflorire abundentă este rezistenţa lor faţă de ger, boli şi condiţiile de mediu.

După modul de creştere se disting:

- trandafiri târâtori de vigoare mică – cu talia de 10-30 cm; soiurile: „Hozomi" – cu flori roz – albicioase, mici, slab par­fumaţi, „Snow Carpet" – cu flori albe, învoite;

- trandafiri târâtori de vigoare mare – cu talia până la 200-300 cm; soiurile: „Repens Meilland" – flori albe; „Immensee" -flori roz, parfumate;

- trandafiri pitici şi semi-pitici cu ramuri răsfirate, cu tufe de 60-100 cm înălţime şi 100-250 cm lărgime; soiurile: „White Meidiland" – flori albe, înfloresc continuu; „Bonica" – flori roz, înfloresc continuu.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

TRANDAFIRUL

Posted on December 19, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , , |

Trandafirul este o plantă foarte îndrăgită, de o deosebită va­loare ornamentală, cultivată din cele mai vechi timpuri.

Poate fi cultivat în parcuri şi grădini sub diferite aspecte: plantatul în borduri, rabate şi masive, ca plante izolate sau în grupuri (speciile cu talie mică, speciile cu trunchi), palisat pe diferite suporturi (trandafiri agăţători) şi chiar plantaţi în jardi­niere şi vase (trandafiri pitici).

Trandafirii sunt de fapt arbuşti erecţi, urcători sau târâtori, cu înălţime variabilă cuprinsă între 0,3-5 m (în funcţie de specie şi soi). Au tulpinile acoperite cu ghimpi şi sete iar frunzele pot fi ‘ lucioase sau mate.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.