ALŢI ARBUŞTI ORNAMENTALI

Posted on December 25, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

BUDDLEIA

B. davidii – este un arbust de talie mare, 4-5 m, cu creştere viguroasă. Frunzele sunt ovat-lanceolate, de culoare verde-închis, lungi de 10-25 cm, pe partea inferioară sunt alb-tomen-toase. Are o perioadă lungă de înflorire – din iulie până în septembrie. Florile sunt mici, tubuloase, grupate în spice termi­nale, de culoare liliachie şi sunt parfumate.

Cuprinde numeroase soiuri ale căror flori sunt colorate în violet-închis, roşu-purpuriu, alb-roz. Specia este rezistentă la frig, se adaptează bine pe solurile calcaroase, suportă semium-bra. Este sensibilă la geruri puternice, de aceea în regiunile mai reci necesită protejare peste iarnă. Necesită de asemenea tăieri severe în perioada de repaus vegetativ.

Se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi.

B. altemifolia – creşte sub formă de tufă semipendulă, putând atinge 2-4 m înălţime, are ramurile arcuite, lungi şi sub­ţiri, cu frunze mici, lanceolate, tomentoase pe ambele feţe. Este foarte decorativă în perioada înfloririi datorită inflorescenţelor liliachii, dese şi lungi de cea. 2 m.

Este o specie iubitoare de căldură, indicată pentru zonele mai calde. Se înmulţeşte prin seminţe în seră (februarie) şi prin butaşi erbacei (iunie-iulie) sau lignificaţi, în pat rece.

Ambele specii de buddleia necesită spaţii mari la plantare pentru a nu fi stânjenite în dezvoltare.

BUXUSsau CIMIŞIR

Buxus sempervivens (Fig. 1.10). – arbust sau arbore mic, poate atinge 6 m înălţime, are portul compact, lujerii muchiaţi, frunzele eliptic-ovale, cu flori grupate în înflorescenţe mici, alb-verzui, fără importanţă în decorare, fructe globuloase, de culoare roşie.

Are multe varietăţi la care diferă ; -frunzele: unele împestriţate cu alb, \ altele cu galben, iar altele au frunze ‘. cu marginea galbenă. Buxusul M necesită umbră. Vegetează bine pe K terenuri calcaroase, fertile şi cu umiditate suficientă în sol, dar nu suportă excesul de apă. Rezistă la fum, praf, secetă şi ger. Se ff$& înmulţeşte prin altoire, marcotaj şi butăşire.

CALIN sau BULGARELE DE ZĂPADĂ

Viburnum opulus (Fig. 1.11) – este un arbust ce creşte spontan la noi în ţară, are înălţimea de 3-4 m, cu frunze mari, trilobate lat-ovate, care toamna se colorează frumos în roşu.

Inflorescenţele sunt frumoase, albe, formate din 2 tipuri de flori: cele marginale sunt mari, sterile (asemănătoare cu florile de la hortensie), iar cele din centru sunt mici, fertile şi încon­jurate de primele.

înflorirea se produce din mai până în iunie şi este urmată de formarea fructelor care sunt mici, globuloase, de culoare roşie. Călinul este sensibil la afide, se dezvoltă bine la soare dar tolerează şi semiumbra. Se înmulţeşte prin seminţe, (direct în teren, imediat după recoltare) prin butaşi lignificaţi şi prin marcotaj.

neînsemnate au culoarea roz. Planta decorează mai mult în perioada de fructificare (septem-brie-noiembie), prin bacele albe, globuloase, mari (1-1,2 cm), grupate în raceme. Lăstarii se curbează sub greutatea fructelor care persistă şi în prima parte a iernii.

Cârmâzul draionează uşor şi se înmulţeşte fără dificultate prin butaşi lignificaţi.

Este o specie rustică nepre­tenţioasă, reuşeşte bine pe orice sol, atât în condiţii de lumină cât şi la semiumbră.

Se foloseşte în grupuri, ma-
P j j2 sive, garduri vii, sub coroanele

Symphoricarpos rivularis arborilor.

COTONEASTER

Sunt arbustoizi cu port variabil. Frunzele pot fi caduce sau persistente, florile mici, albe sau roz, pot fi solitare, câte două sau grupate în inflorescenţe de tip corimb. Fructele sunt mici, divers colorate, persistă pe plante până iama.

Există în cultură specii târâtoare (C. dammeri), altele cu port de până la 1 m înălţime (C. honzontalis) iar altele foarte înalte: peste 2 m (C. bullata).

C. dammeri – este o specie târâtoare, cu frunze persistente, lucitoare, cu fructe roşii, globuloase, varietatea „radicans" -creşte lipită de sol, ca un covor.

C. horizontalis – are o creştere moderată, frunze mici, lucioase, flori albe, solitare, fructe roşii, sferice, nu rezistă prea bine la ger. Frunzele sunt caduce, însă toamna capătă un colorit roşu foarte atractiv.

C. multiflora – are o talie mare, peste 2 m, ramuri arcuite şi lăstarii purpurii. Este- decorativă datorită florilor albe grupate în corimbe numeroase. Fructele sunt globuloase, de culoare roşie. Nu rezistă prea bine la ger.

Speciile de Cotoneaster se înmulţesc prin seminţe, marcote, butaşi şi altoire. Butăşirea se aplică vara.

Nu sunt pretenţioase faţă de sol şi climă. Cresc bine pe soluri variate, preferabil mai uscate decât prea umede. Rezistă bine la secetă. Speciile şi cultivarurile care se colorează toamna în roşu au nevoie de însorire. Celelalte specii cresc bine în lumină şi la semiumbră. Se folosesc ca exemplare solitare, în grupuri, pe stâncării, la marginea masivelor şi sunt deosebit de apreciate pentru frumuseţea portului, a florilor şi a fructelor.

DEUTZIA

Sunt arbuşti cu frunze opuse, pubescente, cu marginile serate sau crenate. Florile sunt albe, roz, chiar purpurii, grupate în inflorescenţe de tip cimă, raceme sau panicul, aflate pe lăstarii laterali. Fructele sunt capsule sferice, cu seminţe mici însoţite de câte o aripioară mică.

D. scabra-axQ tufe înalte de 2,5-3 m, erecte, bine ramificate, lăstarii sunt roşii bruni. Frunzele sunt ovate sau oblong-lanceo-late, verzi-închis, aspre, pubescente pe ambele feţe. Florile sunt albe sau cu tentă roz, apar la vârful lăstarilor anuali, în iunie-iulie. Speciile de Deutzia sunt uşor temiofile, se dezvoltă bine atât la lumină cât şi la semiumbră. Nu sunt pretenţioase faţă de sol şi destul de rezistente la secetă. Speciile de Deutzia se înmulţesc prin butaşi verzi şi lignificaţi

CĂTINA ROŞIE

Tomarix tetrandra, este un arbust viguros, de 2-4 m înălţime, bogat ramificat cu ramuri subţiri, arcuite, lăstari foarte subţiri, de culoare purpurie cu frunze verzi. înfloreşte înainte de înfrun-zirea deplină, aprilie-mai. Florile sunt grupate în raceme laterale şi au culoarea roz.

Specia creşte repede şi se butăşeşte uşor. Rezistă bine la ger, suportă bine seceta şi nu este exigentă faţă de sol. Rezistă bine la vânt, iubeşte lumina şi este foarte răspândită pe litoral.

Cătina roşie are un port gaţios, frunziş fin, înflorire cu aspect diafan, este utilizată atât ca exemplare izolate cât şi în grupuri, în peluze, pe malul apelor sau în garduri vii.

CARMAZ sau HURMUZ

Symphoricarpos albuş (Fig. 1.12) – creşte sub formă de tufe înalte de 1 m, cu ramuri fin pubescente subţiri şi erecte. Frunzele sunt oval-rotunjite, pubescente pe faţa inferioară. Florile mici,care au o bună capaci­tate de înrădăcinare. Se practică şi înmulţirea prin marcotaj.

Sunt deosebit de atrăgătoare prin înflorirea bogată, pot fi utilizate ca plante izolate, în gupuri şi chiar în masive de arbuşti, uneori în garduri vii.

FORSYTHIA

Cuprinde mai multe specii care cresc sub formă de arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate, verzi, brune sau gălbui. Fmnzele sunt opuse, întregi sau trifoliate. Florile sunt axilare, câte 1-6, de culoare galbenă.

Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti pentru faptul că înfloreşte primăvara timpuriu şi pentru florile sale galbene.

F. intermedia – arbust înalt până la 3 m, cu ramuri arcuite sau divergente, lăstari galbeni-măslinii, cu lenticele vizibile. Frunzele sunt oval-alungite, până la lanceolate; pe lăstari mai lungi apar şi frunze trifoliate. Primăvara este prima specie cu înflorire puternică; ramurile se îmbracă aproape pe toată lungimea cu flori galbene – viu, grupate câte 2-3.

Cultivarul „Spectabilis" – este foarte florifer, florile au petalele alungite; Cultivarul „Lynwood" – are flori mai mari decât precedentul, mai rotunjite.

F. suspensa – este un arbust cu înălţimea de 3 m, cu tulpini erecte, şi ramuri divergente sau pendente, cu 4 muchii, fistu-loase, are măduvă numai la noduri. Florile sunt galben-închis, câte 1-3, cu corola larg deschisă.

F. ovata – este arbust de 1,5 m, cu ramuri divergente, cenuşii-gălbui, cu măduva lamelară. Frunzele de 5-7 cm sunt ovate. Florile solitare, galbene sunt foarte mici, dar numeroase; înfloreşte timpunu.

F viridissima – are tufe de 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte, măduva lamelară. Frunze de 8-14 cm, eliptic-oblong-lanceolate, uneori trifoliate. Florile sunt galben-verzui, cu petalele înguste solitare sau în grupuri mici (2-3). Nu au pretenţii deosebite faţă de sol, dezvoltându-se foarte bine pe soluri comune. Ca loc de amplasare se va ţine cont de faptul că 6 ore de soare pe zi îi sunt suficiente.

Aceste specii se înmulţesc uşor prin butaşi sau marcote. Sunt foarte apreciate pentru timpurietatea, bogăţia şi frumuseţea înfloririi, putând fi utilizate atât ca plante solitare, cât şi grupuri sau chiar garduri vii (F intemiedia).

GUTUIJAPONEZ

Chaenomeles. Unele specii din acest gen au portul arbustoid, cu talie de 3-5 m, altele arbustifer, de 2-3 m. Fructele acestor specii, în general, nu sunt comestibile. Florile solitare, sau câte 3, sunt colorate în diverse nuanţe şi tonuri de roz şi chiar alb sau oranj, au un aspect decorativ deosebit şi sunt foarte apreciate primăvara în parcuri şi grădini. Specia principală este Chaenomeles japonica. Este un arbust cu înălţimea de până la 1 m, cu lăstari spinoşi şi frunze lat-ovate, de 3-5 cm, adesea fasciculate, având stipele mari. Florile au un colorit roşu-cărămiziu, sunt sesile (fără peduncul), solitare sau câte 2-4 şi

îmbracă ramurile înaintea înfrunzirii depline (martie-aprilie). Fructele sunt globuloase, de 4-5 cm, galbene, parfumate. Alte soiuri apreciate sunt chaenomeles speciosa care decorează în special planul îndepărtat al masivelor şi ale căror fructe sunt comestibile şi chaenomeles superba cu o mulţime de hibrizi.

Speciile genului Chaenomeles se înmulţesc prin seminţe (stratificate şi semănate pe strat în martie-aprilie) sau prin bu tăşire în verde, cu stimulatori, prin marcotaj şi altoire la masă, iama, pe rădăcini. înmulţirea prin despărţirea tufelor, aplicată vara, este de asemenea o metodă răspândită. Apreciaţi pentru înflorirea precoce şi frumoasă, gutuii japonezi se pot planta izolat, în grupuri, masive, sau garduri vii libere şi tunse. De asemenea se pot planta şi în recipiente de grădină.

H1BISCUS

H. Syriacus – este un arbust de 3-4 m înălţime, cu ramuri erecte, frunze alterne, rombic-ovate, trilobate. Florile sunt solitare, mari (6 cm), larg campanulate, colorate în violet-pal, apar în iulie-august, chiar septembrie.

Există mai multe cultivaruri cu flori simple sau duble, în culori unice sau bicolore, printre care enumerăm:

- „Red Heart" = cu flori simple, albe, cu centrul roşu;

- „Oiseau Bleu" = flori simple, albastre – liliachii, cu centrul violet;

- „Duc de Brabant" = flori duble, roşii-închis;

- „Totus Albuş" = flori simple, albe, în formă de pâlnie;

- „Roseus Plenus" = flori duble, roz-violaceu, viu.

Hibiscus este o specie destul de rezistentă la secetă, nepre­tenţioasă la sol, totuşi, înfloreşte bine pe solurile fertile şi revene, chiar calcaroase. Preferă expoziţiile însorite. înfloreşte din iunie până în septembrie.

Se înmulţeşte prin:

- seminţe (primăvara, în teren);

- butaşi (vara, în răsadniţe);

- marcotaj muşuroit;

- altoire (iama, în seră, prin copulaţie sau triangulaţie). Poate fi folosită ca plantă izolată, în grupuri şi garduri vii, în

locuri adăpostite, însorite, în zone cu climă mai blândă. Suportă bine tunderea. Pentru a stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie indicată pentru zonele litorale.

HORTENSIA

Hydrcmgea – este un arbust foarte decorativ care se cultivă atât în sere, la ghivece, cât şi în câmp pentru decorarea parcurilor şi grădinilor. Mărimea acestui arbust diferă în funcţie de soi şi de modul de cultură. Este foarte decorativ prin frumuseţea inflorescenţelor în formă de umbele, câte 2-6 la o plantă, mărimea lor fiind între 25 şi 40 cm.

în inflorescenţă, florile sterile sunt aşezate la margine (nu­meroase şi mari) iar cele fertile (mici şi puţine la număr) sunt aşezate în interiorul inflorescenţei, la baza celor sterile.

Frunzele sunt opuse, simple, cu marginea crestată. Florile sunt divers colorate: albe, roz şi albastre cu nuanţe şi tonuri variate. Fructul este o capsulă de 2-5 loji, seminţele sunt mici, mai mult sau mai puţin aripate. înmulţirea speciilor cultivate în sere şi răsadniţe se face prin butăşire, iar a speciilor cultivate în aer liber prin marcotaj, cu muşuroi sau prin butaşi.

Cea mai utilizată în parcuri şi grădini este H. arborescens. Este o plantă arbustiferă de 1-3 m înăltime, cu lăstari păroşi. Frunzele de 6-20 cm lungime, ovate până la eliptice, serate. Florile sunt albe, în corimbe de 5-15 cm diametru.

Forma Grandiflora – are toate florile sterile, grupate în capitule globuloase de 10-18 cm diametru; este foarte apreciată. Hortensia este rezistentă la gerurile potrivite şi suportă umbra uşoară a masivelor pe lângă care este plantată.

RHODODENDRON ŞI AZALEE

Sunt arbuşti de o mare frumuseţe şi eleganţă a înfloririi. în ţara noastră cultura rododendronilor este limitată datorită cerinţelor deosebite ale acestora faţă de umiditatea atmosferică şi faţă de sol, precum şi de sensibilitatea la iernile aspre. Au nevoie de multă apă atât în sezonul cald cât şi înainte de intrarea în iarnă. Sunt prin excelenţă plante de umbră. Se pot acomoda pe sol uşor, nisipos şi cu mult humus, amestecat cu pământ de frunze, eventual cu turbă şi total lipsit de calcar. Nu este obligatorie cultivarea în amestec de turbă decât dacă materialul săditor a fost produs cu turbă.

In prezent se cultivă multe specii şi foarte mulţi hibrizi. Aceştia din urmă sunt arbuşti de talie medie 1,5-2 m, cu ramuri drepte de vigoare variabilă, cu frunze în general persistente, frumoase, oval-rotunjite până la lanceolate, de mărimi diferite, m funcţie de cultivar (soi). La extremitatea lăstarilor se formează bobocii florali, toamna, iar în lunile mai-iunie, aceştia se deschid, formând flori delicate, grupate în corimbe dese, în culori strălucitoare. Coloritul, forma, mărimea şi parfumul florilor sunt variate.

înmulţirea – rododendronilor se face prin seminţe, butaşi, marcotaj şi altoire.

Prin seminţe – se practică în răsadniţă, prin semănare la suprafaţă, în lunile mai-iunie, iar plantele rămân pe loc timp de 2 ani, după care se repică, tot în răsadniţă unde mai rămân încă 2 ani. După ce creşte 15 cm în înălţime se plantează în ghivece, cu excepţia celor destinaţi altoirii.

Prin butaşi – se practică în seră, în intervalul iunie-septembrie, pe substrat de turbă şi nisip, sub protecţie suplimentară (adăpost de sticlă) sau în ceaţă artificială şi cu căldură de 22-24° C. Se folosesc butaşi laterali mici (9-12 cm), din partea inferioară a plantelor mamă. Se lasă numai 4-5 frunze superioare, iar baza se pregăteşte prin rănire (răzuirea unei mici porţiuni de scoarţă) şi introducerea în pudră de stimulatori. Butaşii se plantează nu prea adânc pentru ca frunzele să nu atingă substratul. Durata de înrădăcinare depinde de sol, putând ajunge la 6-8 luni. După ce au format un sistem radicular bun, butaşii se plantează în ghi­vece. Plantele în ghivece se păstrează în seră o perioadă, pentru o bună prindere, apoi se îndepărtează mugurele terminal şi se transferă în răsadniţă, cu ghivecele îngropate complet, unde rămân peste iarnă. In primăvară se pot planta în sol, sub umbrare.

Prin marcotaj – este practicată numai în condiţii pedo­climatice favorabile.

Prin altoire – se utilizează soiurile cu flori mari. Perioadele de altoire sunt: ianuarie-martie, în seră, cu puieţii portaltoi forţaţi din noiembrie, şi mai-iulie-august, în răsadniţă. Se altoieşte la masă prin metoda copulaţiei sau placaj, pe plante cu rădăcinile în turbă; imediat acestea se plantează în pat de amestec cu turbă.

întreţinerea plantelor – toamna între plante se aşterne un strat format din muici de frunze în scopul păstrării umidităţii şi al protecţiei rădăcinilor împotriva îngheţului. După ce florile s-au ofilit, inflorescenţele se înlătură. Pentru plantele mai viguroase şi mai în vârstă se recomandă fertilizarea toamna, cu gunoi de grajd bine

descompus, care se încorporează în sol. Primăvara se pot administra îngrăşăminte minerale, exceptând cele cu clor. în cazul decolorării frunzelor cauzată de cloroza pe un sol calcaros sau din cauza conţinutului de calcar în apa de udare, o dată pe an se va administra sulfat de fier, de magneziu şi de mangan în dozele prescrise de producător.

Rhododendronul se poate planta în zonele umbrite de arbori său clădiri, şi ferite de curenţi. Sunt cunos cute multe varietăţi de rododendron care au fost grupate în „rododendroni cu talie mare" şi „rododendroni cu talie mică".

Din prima grupă fac parte:

- Frangrantissimum cu flori albe, parfumate. Poate atinge înălţimi de 2-2,5 cm.

- Rhodendron laderi atinge talii de 6 m. înfloreşte în mai.

- Cunning ham’s white cu talie până la 4 m. înfloreşte în mai. Are flori albe, marcate cu verde.

Rhodendron macabeanum are frunze mari, verzi cu reversul argintiu, iar talia unei plante adulte poate depăşi 6 m. Florile sunt galbene-pal uşor marcate cu roşu.

Rhodendron wardii are talia de 3-3,5 m. Florile au culoarea galben-clar.

-„Margaret Dunn este o varietate nistică ce tolerează bine locurile însorite. Talia nu depăşeşte 3 m. Florile sunt galbene.

-’Golden witt’ este un soi viguros depăşind talia de 3 m. Florile au culoarea galben-viu.

-„Fastuosum Flore Pleno* este o varietate rotată cu o talie în jur de 3 m. Florile sunt mov cu petalele având margini ondulate. | – „Mrs Charles E. Pearson" are flori de culoare mov-pal. înfloreşte în mai.

- Rhodendronponticum este o varietate viguroasă cu talie de pană la 5 m. Florile au culoarea mov-închis şi înfloreşte în mai-iunie.

SALBĂ MOALE (Fig. 1.17)

Euonymus – este o specie spontană aflată în pădurile de câmpie şi de deal. Creşte sub formă de arbust înalt de 2-3 m, cu lăstari verzi, frunze ovale, care toamna se colorează în roşu. Florile sunt mici şi verzi, fără importanţă decorativă.

Decorează prin fructele roz-roşietice, capsule cu 4 lobi, care la maturitate lasă să se vadă seminţele mari, portocalii.

înmulţirea se face prin seminţe şi prin altoire dar şi prin butăşire, vara.

Particularităţi culturale – Salba moale este o specie rustică, rezistentă la ger, secetă şi poluare atmosferică. Reuşeşte pe soluri mijlocii şi chiar calcaroase. Tolerează semiumbră dar se colorează frumos toamna, dacă se plantează în expoziţii însorite.

Se poate planta în grupuri, la marginea masivelor de arbori, în perdele de protecţie şi uneori ca garduri vii.

SPIREEA – CUNUNIŢĂ

In cultură se află mai multe specii de Spiraea foarte apreciate pentru înflorirea frumoasă. In general, speciile cresc sub formă de tufe (1-2 m), cu tulpini drepte sau curbate, muchiate, galben-cenuşii. Frunzele sunt mari, ovate sau oblong-lanceolate. Florile sunt grupate în raceme umbeliforme de culoare albă. înfloreşte în lunile mai-iulie. Speciile de cununiţă nu au exigenţe speciale faţă de sol. Se înmulţesc prin drajoni, butaşi şi despărţirea tufelor. Cele mai importante specii sunt: Spiraea x arguta, Spiraea nipponica, Spiraea prunifolia, Spiraea chamaedrifolia.

Spiraea thunbergi, Spiraea salicifolia (fi. roz) etc. Se utilizează în masive, izolate sau în grupuri mici cât şi pentru alcătuirea gardurilor vii. Pentru stâncării se recomandă specii cu talie joasă (Sp. bulbata, Sp. decumbens, Sp. hacquetti etc). Butăşirea se execută toamna.

About these ads

Make a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: