LIANELE ORNAMENTALE

Posted on December 23, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

Lianele ornamentale (arbuştii urcători) sunt destinate să împodobească cu frunzele, florile şi portul lor, parţial sau în totalitate, ziduri, pergole, garduri, coloane, împrejmuiri, trun­chiuri de arbori sau alte suporturi naturale sau artificiale.

Prin folosirea acestor liane se pot obţine efecte cu o mare valoare decorativă, dacă se acordă atenţie în special lucrărilor de tăiere. Vor fi pezentate în continuare cele mai frecvente specii întâlnite în parcuri şi grădini .

2.1 Principalele specii cultivate

(Fig. 1-5)

Clematis – cuprinde clematitele agăţătoare cu ajutorul peţio-lului volubil al frunzelor. In funcţie de mărimea florilor se disting două grupe şi anume: clematite cu flori mari şi clematite cu flori mici.

Clematite cu flori mari

C. x jackmanii – este una din cele mai frumoase liane cu flori mari (15 cm), variat colorate în funcţie de soi: Superba-violet; Bagatelle – roz liliachiu; Abendstem – roşu; Polarlicht – albas­tru deschis etc.

Sunt liane de vigoare mijlocie sau mică, urcătoare cu lungime de 3-4 m, cu frunze simple sau trifoliate, cu foliole mari.

Clematite cu flori mici

C. tangutica – este o liană de 3 m, cu flori mari, galbene, solitare, puţin desfăcute pendente, asemănătoare unor clopoţei, înfloresc în luna iunie. Decorează şi prin fructele sale cu aspect plumos (f. pufos), mătăsos, pendente ca şi florile.

C. viticella – are ramurile de 2-4 m lungime, florile purpurii sau violete, rar albe: înfloreşte târziu în iunie-august. Este puţin exigent faţă de sol şi indicat pentru spaţii verzi industriale.

C. vitalba – este o specie indigenă, viguroasă, invadantă. înfloreşte o perioadă lungă de timp (iulie-septembrie), are flori mici, albe, în panicule numeroase, cane sunt înlocuite mai târziu de fructificaţii plumoase de culoare cenuşie. Nu se plantează în parcuri şi grădini ci se foloseşte numai ca portaltoi.

Aceste specii de clematite vegetează bine pe soluri nisipoase, bogate în carbonaţi, în locuri însorite, dar ferite printr-o umbrire laterală de arşiţa de amiază.

Clematitele sunt rezistente la frig; ceva mai sensibilă este specia C. tangutica.

Necesită udări în perioadele de secetă. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcote şi altoire.

– înmulţirea prin seminţe. Semănatul se face în martie-aprilie, în răsadniţă rece sau pe straturi. Se practică pentru speciile: C. tangutica, C. viticella şi C. vitalba (pentru portaltoi).

– înmulţirea prin butaşi. C. jackmannii se butăşeşte în seră, in urma forţării plantelor mamă puse în ghivece din toamnă şi adăpostite de ger. Din luna ianuarie se aduc în seră la tempe­ratura de 14-18°C. Creşterile noi care apar se butăşesc în luna martie. Se fac butaşi de 4-5 cm, cu o pereche de frunze iar la bază se taie puţin scoarţa până la cambiu. Se tratează cu hormoni de înrădăcinare şi se plantează în pat cald (15°C), sub adăpost suplimentar. Se udă după nevoie şi se aerisesc zilnic.

– înmulţirea prin altoire. Altoirea se execută în seră, iama, în placaj, pe fragmente de rădăcină recoltate de la puiefi de 1-2 ani de C. vitalba, obţinuţi din seminţe.

Plantele mamă pentru altoire, cultivate în ghivece, se for­ţează în seră începând din luna decembrie. Când lăstarii formaţi au ajuns suficient de maturi, dar nu prea duri (luna februarie) se secţionează transversal şi longitudinal în porţiuni de câte un mugure şi o frunză. Ca portaltoi se folosesc numai fragmente de rădăcină de 7/0,4 cm. Se altoieşte în placaj. Frunzele se reduc puţin, se leagă cei 2 parteneri dar nu se ung cu mastic. După altoire se plantează în ghivece şi se ţin în atmosferă închisă, sub sticlă, la 22°C. Se evită umezirea ţesuturilor, se umbreşte dacă e cazul, se usucă geamurile de 2-3 ori pe zi, prin ştergere. După pornirea mugurilor în creştere, se aeriseşte progresiv, se aşteaptă până se lignifică, după oare se transplantează în ghivece, sub sticlă, în răsadniţa rece. Pe timpul creşterii se folosesc ghivece înalte. După 1-2 ani, altoaiele îşi formează rădăcini proprii.

– înmulţirea prin marcotaj. Se foloseşte marcotajul şerpuit. Este uşor de aplicat dar este puţin productiv. Marcotajul se efectuează în lunile iulie-august.

Trâmbiţa (Tecona radicans)

Este un arbust viguros, cu ramuri galbene-pal, susţinându-se pe suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.

Este o liană foarte apreciată pentru frumuseţea şi abundenţa florilor. Acestea sunt roşii-portocalii, de 6-9 cm, grupate în cime sau panicule terminale, având corola în formă de trompetă. Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu numeroase seminţe aripate.

Preferă solurile fertile, terenurile fente de geruri şi scăldate de lumină. Este indicată pentru litoral, în parcuri se cultivă pentru decorarea zidurilor, coloanelor, pergolelor etc. Se înmul­ţeşte prin butaşi (în iulie-august) în sere. Se pretează la tuns (iama) în diferite forme.

 

Lonicera

L. caprifolium – coprifoi. Este un arbust agăţător, cu frunze eliptice, lungi de 4-10 cm, de culoare verde-închis, pubescente pe faţa interioară. Florile tubuloase, lungi de 4-5 cm, albe sau galbene-aurii, parfumate, reunite câte 6. înfloreşte în lunile mai-iunie. Fructele sunt roşii-portocalii.

L.japonica – Mâna Maicii Domnului

Este o liană viguroasă, puternic volubilă. Are frunze semi-persistente oval-alungite, de 3-8 cm lungime, la început păroase pe ambele feţe, apoi glabre pe faţa superioară. Florile sunt albe cu puţin roz, iar la deplina înflorire se colorează în galben fiind puternic parfumate, mai ales noaptea. înfloreşte în lunile iunie-iulie. Fructele au culoarea neagră.

L. tatarica – Caprifoi tătărăsc (Fig. 1.6).

Este o liană formată din tufe erecte, cu înălţimea până la 3 m, cu frunze ovale, lungi de 3-6 cm. Florile albe sau roz-închis, grupate în perechi, înfloresc în luna mai-iunie. Fructele sunt roşii sângerii, mai rar galbene.

Cerinţe şi particularităţi de cultură

Lonicera are rezistenţă medie Ia ger, necesită sol reavăn şi amplasare în locuri luminate sau semiumbră.

Se înmulţeşte prin butaşi (verzi sau semilignificaţi) şi prin marcotaj aplicate toamna.

Wisteria

W. sinensis – glicina (Fig. 1.7) Arbust viguros, volubil, poate ajunge la 20 m lungime. Florile sunt mari, grupate în raceme lungi de 15-30 cm, cu majoritatea florilor în înflorire simultană. Culoarea florilor este bleu-liliachiu, dar pot fi şi albe (la soiul „Alba").

W. floribunda – glicină. Liană cu tulpină volubilă ce poate creşte în lungime până la 8 m. Frunzele sunt împaripenat compuse, cu 13-19 foliole eliptice, lungi de 4-8 cm. Florile au culoarea violet, sunt grupate în racene cu lungimea de 20-50 cm, înfloresc în mai-iunie. Fructele sunt lungi de 10-15 cm, pubescente.

Cerinţe şi particularităţi de cultură

Glicina rezistă bine la ger, preferă lumina sau semiumbra, şi are nevoie de soluri bogate şi revene, necalcaroase.

Hedera

H. helix – iederă (T’ig. 1.8). Liană cu mare putere de întindere, cu ramuri târâtoare sau agăţătoare, cu rădăcini adventive. Se foloseşte ca plantă acoperitoare de sol sau pe diferite suporturi. Are lujeri păroşi, frunzele simple, polimorfe, alterne, persistente. Cele de pe lujerii sterili au 3-5 lobi, iar cele de pe lujerii floriferi sunt romboidale sau ovate. Florile sunt galben-verzui, grupate în umbele. Are forme cu frunze colorate: marginală (cu alb gălbui şi toamna roşii), marmorată (pătate cu alb), forme arborescente etc. Este o specie puţin exigentă faţă de sol, care creşte bine atât la umbră, cât şi în plină lumină. Este rezistentă la gaze şi sensibilă la geruri. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote, butaşi şi altoire.

Make a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d bloggers like this: