Secretele compostului

Compostul este baza grădinăritului atât în ceea ce priveşte înfiinţarea plantaţiei cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea plantelor până la maturitate.

în mod sigur nu oricine are câteva animale în curte pentru a-şi asigura necesarul de băligar. Este la îndemâna oricui, însă, de a depozita în mod corespunzător deşeurile menajere. Pentru aceasta este necesar ca în gospodărie să existe două pubele confecţionate cu mijloace proprii sau procurate din comerţ. într-una dintre acestea vor fi depozitate ambalajele metalice, din sticlă sau din plastic, adică cele care oricum nu mai servesc la nimic.

în cealaltă pubelă depozitaţi cojile de cartof, de ceapă, de fructe ba chiar şi azotul de cafea sau resturile de la ceai. Cojile de ouă sau oasele de pasăre sau peşte sunt de asemenea bune componente ale compostului.

Într-un colţ al grădinii, la umbră, bateţi patru stâlpi de lemn sau de beton. Stâlpii vor avea o înălţime de aproximativ 1,5 m. Cele patru laturi vor fi închise cu plasă de sârmă. Pubela cu materiale pentru compost va fi descărcată ori de câte ori este nevoie în această cuşcă din plasă de sârmă. Deşeurile menajere vor fi tasate foarte bine cu ajutorul unui mai din lemn. Când înălţimea compostului tasat ajunge la 30 cm se va presăra deasupra un strat de pământ de câţiva centimetri după care încărcarea continuă. După ce stratul de compost a atins înăltimea de 1 m totul se acoperă cu o folie de polietilenă deasupra căreia se pun câteva pietre. De obicei cam şase luni sunt suficiente pentru a obtine un compost de bună calitate.

Ce este mulciul?

Pentru a proteja plantele de frigul iernii dar şi pentru a menţine o bună umezeală în sol este folosită tehnica mulcirii solului. Orice materiale vegetale, altfel inutile (frunze, paie, vreji, buruieni cosite etc.) se întind pe sol în jurul tulpinilor şi arbuştilor. Pe lângă avantajele enumerate deja, mulciul împiedică în bună măsură răsărirea buruienilor sălbatice sub arborii şi arbuştii din grădină, ameliorează solurile grele şi fixează solurile nisipoase. Prin descompunere, mulciul devine o sursă de fertilizare pentru plante. Asupra anotimpului optim de aplicare a mulciului există foarte multe păreri, fiecare dintre ele fiind oarecum motivată. Aşezat toamna, mulciul protejează plantele pe timpul iernii. Dar băligarul foarte bine descompus ar trebui administrat şi încorporat în primăvară odată cu intrarea plantelor în vegetaţie. Mulciul aşezat în toamnă face posibilă încorporarea băligarului doar împreună cu el, aceasta însemnând că este nevoie de o nouă mulcire către sfîrşitul primăverii şi începutul verii (pentru menţinerea apei în sol şi pentru împiedicarea îmburuienării.

Mulcirea se face primăvara, vara, cât şi în timpul iernii. Muici rea făcută în timpul iernii are drept scop să preîntâmpine vătămarea plantelor din cauza gemlui» în special a celor sensibile la temperaturile scăzute, cu sistemul radicular răspândit aproape de suprafaţa solului şi la care îngheţarea rădăcinilor le-ar produce vătămări serioase.

De asemenea, mulcirea de iarnă mai are avantajul că împiedică intrarea prea timpurie în vegetaţie a plantelor, ferindu-le astfel de efectele dăunătoare ale îngheţului târziu şi al bmmelor.

Mulcirea făcută primăvara şi în mod deosebit vara. reduce evaporarea apei din sol, lucm deosebit de important mai ales pe timp de secetă. De asemenea, împiedică supraîncălzirea sau răcirea rapidă a solului şi instalarea în masă a buruienilor, îi protejează structura glomerulară împotriva distragerilor mecanice provocate de către picăturile ploilor repezi şi îl îmbogăţeşte în humus, prin descompunerea lentă a materialelor de origine organică, folosite pentm acoperire.

Pentru mulcirea de vară, care se repetă după fiecare udat, zvântare şi uscare a solului, materialele folosite pentru acoperire se aşterne în jurul arborelui sau arbustului, într-un strat de 4-5 cm grosime.

Pentm mulcirea de iarnă, stratul protector va fi mai gros, ajungând la 8-12 cm.

Ce plantăm sub arbori?

Sunt mai multe motive care să ne facă să dorim înfiinţarea unor covoare vegetale sub arborii şi arbuştii din grădină. în primul rând solul lipsit de vegetaţie nu încântă ochiul iar o armonizare plăcută între coloritul covorului vegetal şi al coroanelor arborilor şi arbuştilor aduce un plus de frumuseţe. Câteva obstacole stau însă în calea unei astfel de acţiuni. în primul rând reţeaua radiculară a arborilor şi arbuştilor poate cauza deshidratarea plantelor cultivate sub coroanele acestora. Umbra este şi ea un factor negativ al dezvoltării plantelor. De aceea este necesară o alegere judicioasă a speciilor şi soiurilor ce urmează a ti cultivate. Astfel plantele cu o înrădăcinare superficială ajung mai greu în situaţia de a suferi de deshidratare din cauza rădăcinilor arborilor sub care sunt plantate. Plantele târâtoare, prin modul Jor natural de dezvoltare împiedică în mare măsură evaporarea apei din sol. în ceea ce priveşte umbra, există plante mai puţin pretenţioase faţă de lumină şi există de asemenea şi plante care se dezvoltă şi înfloresc atunci când coroanele arborilor şi arbuştilor nu sunt încă înfrunzite. In continuare vom face câteva propuneri în acest sens dar, desigur, ele pot fi completate de către cititor.

Plante cultivate sub coroanele cu frunze persistente

• Ajuga reptaus cu frunzişul ei plat, cu florile bleu, roz sau mov este una dintre preferate. Ea se întinde rapid pe sol şi formează un covor interesant fără prea mult ajutor dinafară.

• Lamium prezintă aceleaşi calităţi dar este mult mai expansivă, fiind un acoperitor de sol ideal. In plus coloritul frunzelor şi al florilor marchează plăcut peisajul. Nu necesită nici un fel de întreţinere şi se dezvoltă bine pe orice fel de sol sărac, bogat sau umed. Dintre soiurile

cele mai cunoscute amintim Lamium galeobdolon şi Lamium maculatum.

• Pachysandra terminalis. Dacă aveţi în grădină un sol acid aceasta este planta care se adaptează cel mai bine. Acoperă rapid solul. Daca în primăvară i se taie complet frunzişul verde, noi mlădiţe vor răsări cu o vigoare sporită.

• Iedera. Plantarea iederei este simplă şi sigură. Dar atenţie: pentru fiecare plantă se va alege un loc astfel încât să se dezvolte pe sol nu să esacaladeze trunchiurile arborilor. Este recomandabilă alegerea soiurilor cu frunză măruntă.

• Feriga. Plantate sub arbori, într-un teren umed şi umbrit constituie un peisaj atractiv.

• Sempervivum. Pe un teren pietros dar însorit aceste plante micuţe se extind foarte repede. Ele au avantajul că frunzişul este persistent şi înfloresc în plină vară.

• Arum ilalicum. Frunzişul lor marmorat cu alb este deosebit de decorativ tot anul. Au în plus avantajul că se prind destul de uşor.

• Stachys lanata. Au un frunziş argintat şi catifelat. Se mulţumesc cu soluri sărace dar sunt iubitoare de lumină.

Rădăcinile nu se dezvoltă în profunzime şi nu suferă prea mult din cauza secetei.

• Prunella este o plantă mică, cu flori roşii sau bleu. Mulcirea pe timpul iernii dă bune rezultate în dezvoltarea plantelor la începutul primăverii.

• Catoneaster dammeri este o plantă tapisantă cu frunziş foarte plat. înfloreşte primăvara, florile sunt albe iar fructele roşii.

• Hypericum înfloreşte pe parcursul întregii veri. Florile sunt galbene. Pentru o prindere sigură la plantare se adaugă şi un pumn de nisip.

Se poate înmulţi prin divizarea tufelor.

Trandafirii sunt în marea majoritate a cazurilor, plante sensibile la ger şi de aceea necesită să fie protejaţi în timpul iernii prin îngropare. In regiunile de deal şi munte, trandafirii se îngroapă la începutul lunii noiembrie, iar în regiunile de şes, această lucrare poate fi făcută şi mai târziu. în orice caz/operaţia trebuie temiinată înainte de apariţia unor temperaturi care coboară sub – 4°C.

. Trandafirii pitici (tufe) sunt mai sensibili la temperaturile scăzute faţă de cei semiurcători sau urcători.

Indiferent de categoria din care fac parte (pitici, cu tninchi, semiurcători sau urcători), şi regiunea în care se află, trandafirii trebuie protejaţi în timpul iernii prin muşuroire sau îngropare, înainte de a fi muşuroifi sau îngropaţi, trandafirilor li se face o tăiere sumară, care constă în scurtarea ramurilor prea lungi, înlăturarea ramurilor rupte sau uscate, cât şi frunzelor rămase pe ramuri. Prin aceasta se uşurează operaţia de muşuroire.

Muşuroirea constă în acoperirea ramurilor de la baza tufei cu un pământ uscat şi afănat; uscat pentm a se evita excesul de umiditate care provoacă putrezirea mugurilor, iar afânat pentm a pătmnde cu uşurinţă printre toate ramurile şi a face un contact cât mai intim cu ele.

Muşuroiul nu trebuie să depăşească 25-30 cm în înălţime, iar baza sa să acopere bine tufa.

Trandafirii semiurcători şi urcători vor fi supuşi aceluiaşi tratament, respectiv li se va face muşuroirea ramurilor de la bază. La aceste categorii de trandafiri, muşuroiul poate fi făcut mai înalt (40-50 cm) şi mai larg la bază.

a trandafirii cu trunchi şi coroană, în funcţie de elasticitatea truncl lui, li se pot aplica două metode de protecţie.

La prima metodă, în cazul când trunchiul plantei se îndoaie cu uşurinţă, coroana este îngropată în pământ într-o groapă de

20-25 cm adâncime şi cu lăţimea egală cu cea a coroanei. Pentm stabilitate, baza coroanei este fixată de sol cu ajutoml unui cârlig. Aplecarea trunchiului şi fixarea bazei coroanei este o operaţie delicată şi trebuie făcută cu multă atenţie, pentru a se evita mperea trunchiului sau desprinderea coroanei de la punctul de altoire. Acoperirea coroanei se face după ce aceasta a fost curăţată în prealabil, ca şi în cazul tufelor celor pitici şi strânsă cu rafie sau răchită, în cazul când are un volum prea mare. Acoperirea se face tot cu pământ uscat şi afânat. Muşuroiul ce se formează la acoperire nu va depăşi 20 cm, ţinând seama că o parte din coroană este îngropată.

A doua metodă se aplică când trunchiul a atins o grosime care nu îi mai permite îndoirea. In acest caz, ramurile coroanei sunt împachetate cu fân, paie sau frunze uscate, apoi coroana este învelită cu materiale uşoare prin care să poată să pătrundă aeml (pânză de sac, porţiuni de rogojină etc). învelişul se leagă la baza coroanei, cuprinzând şi punctul de altoire. In timpul iernii, învelişul coroanei va fi controlat periodic pentru a nu fi desfăcut prin dezlegare, mperea învelişului sau îngreunat prin depuneri de zăpadă. în acest din urmă caz, pentm a evita o îndoire sau o eventuală rupere a trunchiului, este bine ca trandafirul şi în timpul iernii să fie protejat prin tutorare, care tutore dacă este plasat în partea nordică a trunchiului constituie im element de protecţie contra viscolului (fig. 1.1)- vezi CAP. I.

în iernile cu ninsori abundente, când stratul de zăpadă a atins grosimi mari, trandafirii pitici trebuie aerisiţi.

Aerisirea se face cu ajutorul unei vergele, cu care se străbate învelişul de zăpadă şi muşuroiul până în zona coroanei, creîndu-se astfel culoare de aerisire.

La mijlocul lunii martie, dacă timpul permite, sau către sfârşitul ei, trandafirilor li se înlătură muşuroaiele sau învelişurile făcute în toamnă. Iernatul este suportat bine numai de trandafirii care au tulpini şi ramuri puternice, bine lemnificate, adică cei care au terminat procesul de creştere şi dezvoltare şi au intrat în starea de repaus.

Pentru trandafiri nu sunt atât de periculoase gerurile uscate, cât umiditatea care provoacă mucegăirea, putrezirea şi în final distmgerea planteior.

Muşuroirea bazei tulpinii mai este necesară şi la alţi arbuşti de ornament, cum ar fi hortensia, bujorul, rododendron ş.a.

In afară de muşuroirea bazei tulpinii, o altă metodă de protecţie a plantelor contra îngheţului este protejarea coroanei.

In afară de trandafirii cu trunchi şi coroană. învelirea coronamentelor se practică în tinereţe şi la alte plante. Astfel, unele specii de Magnolia, când sunt plantate în regiuni cu ierni aspre şi prelungite au nevoie să fie protejate prin învelirea coroanei. Această operaţie este cu atât mai dificilă, cu cât volumul coroanei este mai mare. învelirea se face cu rogojini sau prelate, după ce în prealabil s-a făcut o reducere a volumului coroanei prin strângerea şi legarea ramurilor între ele, şi nicidecum prin tăiere. Ţinând seama că ramurile de Magnolia sunt casante, atât operaţia de strângere a acestora cât şi învelirea coroanei, trebuie să se facă cu răbdare şi atenţie.

In timpul iernii, învelişul va fi controlat, curăţat de zăpadă sau chiciură, pentm a nu produce presiuni asupra ramurilor din interior, care ar putea să se mpă. Alte plante arbustive foioase care suferă din cauza gemlui, dar care datorită creşterii lor târâtoare nu pot fi protejate prin muşuroire sau învelirea coroanei, vor fi ferite de îngheţ, brume etc., prin acoperirea lor cu un strat de frunze uscate sau cetină de brad.

Grosimea învelişului variază în funcţie de regiuni, sensibilitatea plantei şi natura materialului cu care se face acoperirea.

b) Accidente climatice

Prezenţa brumei. Speciile de plante care au o dezmugurire timpurie suferă adesea din cauza bmmelor. Pentm a preveni pagubele produse de aceasta, iama se va aduna zăpadă cât mai multă în jurul trunchiurilor plantelor. Primăvara, zăpada, prin topirea ei lentă, ţine solul rece şi întârzie dezmugurirea.

Zăpada. Plantele foioase sempervirescente (veşnic verzi) şi răşinoasele suferă pagube însemnate din cauza zăpezii ce se depune pe coroanele lor şi care nu este îndepărtată imediat, îndepărtarea zăpezii se face cu uşurinţă dacă folosim o şipcă care are la vârful ei montată o paletă-evantai, confecţionată din fibre flexibile din material plastic sau nuiele. Flexibilitatea acestei nuiele-evantai, va asigura înlăturarea zăpezii fără să producă rănirea ramurilor. înlăturarea zăpezii imediat după depunerea sa, când este încă afânată, este o lucrare de întreţinere de mare importanţă şi orice întârziere în executarea ei poate produce pagube imense, în special coniferelor, distnigându-le vârfurile şi ramurile sau chiar frângându-le trunchiurile. Aceste pagube sunt de nerecuperat şi pot duce la mutilarea sau pierderea totală a unor exemplare unice, de mare valoare decorativă.

Fonnele columnare sau piramidale de foioase cu frunze persistente cât şi cele de răşinoase, suferă de asemenea, din cauza poverii zăpezii.

Ca atare, aceste fomie predispuse la dezbinarea sau mperea ramurilor se protejează prin legarea coronamentelor. Legarea se face cu sfoară, începând de jos şi mergând în spirală până la vârf. Legarea prea timpurie sau întârzierea dezlegării coroanelor în primăvară, vor avea consecinţe asupra aspectului decorativ al plantelor, deoarece produce uscarea unor părţi a frunzişului din interior şi apariţia de goluri în coroane.

Primăvara devreme, odată cu topirea ultimelor zăpezi şi dispariţia pericolului de îngheţ, se va proceda la desfacerea muşuroaielor şi dezgroparea sau dezvelirea plantelor care au fost protejate în timpul iernii.

Apa distribuită la baza plantei (la farfurie) este absorbită cu greu şi în cantităţi reduse faţade nevoile plantei, tocmai din cauza unui volum redus al sistemului radicular şi în special cel al perilor absorbanţi. Pentm a se atenua acest dezechilibra temporar între absorbţia apei de către volumul redus de rădăcini şi evaporaţia prin părţile aeriene, dacă părţile aeriene ale plantelor nu au fost umezite în mod natural prin apa de ploaie, se intervine cu o lucrare culturală foarte importantă, numită „ploaie artificială".

Lucrarea constă în „îmbăierea" întregii plante (trunchi şi coroană), cu o ploaie fină. Aceasta are ca efect atenuarea temperaturii ridicate din timpul verii, schimbările bmşte de temperatură şi umezeală ale aemlui, micşorând astfel procesul de evaporare al apei prin frunze, îmbunătăţind asimilaţia şi respiraţia plantelor prin spălarea prafului de pe fmnze. Coronamentele şi trunchiurile se stropesc cu furtunul

prevăzut cu o duză de pulverizare fină a apei. Pentru a se evita ofilirea frunzelor, stropitul se face seara sau dimineaţa în zori, niciodată însă pe arşiţă.

Cantităţile de apă ce se administrează depind de volumul plantei. Este important de reţinut faptul că stropitul este bine făcut atunci când toate părţile aeriene ale plantei au fost bine îmbăiate şi nu a mai rămas nici o porţiune neumezită.

Frecvenţa este aceeaşi. Procedeul de a se uda trandafirii în fiecare seară, odată cu udatul florilor, nu este indicat. Un udat neraţional provoacă plantelor o vegetaţie prea bogată în detrimentul înfloririi, care va produce flori mai mici, şi mai puţin numeroase, la slăbeşte rezistenţa la boli şi la gerurile de iarnă. Umezeala în exces, înmagazinată în perioada de toamnă, provoacă creşterea unui număr mare de lăstari, lemnul ramurilor nu se maturează la timp şi ca atare pot degera uşor în iarnă.

Pentm liane se va aplica acelaşi regim de udat ca şi la trandafiri.

După astuparea primului tronson de 10-15 cm lungime, se va deschide al doilea tronson, apoi al treilea şi aşa mai departe, până se udă toată lungimea gardului viu. Operaţia se repetă până când, prin sondaje ce constau în darea la o parte a pământului din bilon. constatăm că pământul nu mai este reavăn.

Administrarea se face sub formă de ploaie artificială, pe toată perioada de vară.

In zona rădăcinilor, apa de udat se va distribui pe cât posibil în zona perilor absorbanţi unde absorbţia apei se face cu intensitate mai mare. In primul caz, administrarea apei sub fonnă de ploaie artificială se face dimineaţa devreme, înainte de a începe arşiţa şi apoi seara. în cel de-al doilea caz, udatul se face periodic, de câte ori nevoia o cere şi începe din momentul în care a fost încheiată plantarea.

In ambele cazuri, se vor avea îndodeauna în vedere factorii de care depinde eficienţa operaţiei de udat. Temperatura apei cu care se udă trebuie să fie cât mai apropiată de cea a mediului încon­jurător.

In cazul când temperatura apei diferă cu mult faţă de cea a mediului înconjurător, ea trebuie să fie condiţionată în prealabil. Cea mai bună apă de udat este apa de ploaie.

Metode de udare

Administrarea apei se face prin inundare la suprafaţa solului. în interiorul farfuriilor efectuate special de jur împrejurul plantei. Se mai poate face şi udatul la adâncime, care se face folosind tuburi perforate, confecţionate din azbociment sau ceramică poroasă nesmălţuite şi care se plasează în zona rădăcinilor active.

Necesităţile de apă ale plantelor nu sunt aceleaşi în tot cursul anului.

Cantităţile cele mai mari trebuie să fie asigurate primăvara şi pe urmă la începutul verii. Această perioadă corespunde cu umflarea mugurilor, cu apariţia frunzelor, cu înflorirea şi apoi la 14-21 de zile după înflorire – epocă în care plantele absorb şi elimină prin evaporare cantităţi mari de apă şi care reprezintă punctul maxim de nevoie de apă. In cursul verii, când planta a ajuns la o dezvoltare normală, udatul se reduce la menţinerea unei stări de reveneală a solului până la sfârşitul veni, iar pe urmă poate să descrească până în momentul în care se încheie ciclul de vegetaţie şi frunzele cad, respectiv în toamnă, când udatul nu se mai face deloc.

Dacă însă timpul este foarte secetos, solul fiind lipsit de rezerve de apă se recomandă reluarea udatului, deoarece rădăcinile continuă să crească şi în timpul iernii, când solul nu este îngheţat.

Cele mai bune condiţii de prindere şi ale unei creşteri şi dezvoltări armonioase sunt acelea când lunile aprilie şi mai sunt ploioase.

De asemenea, un udat bun la baza plantelor trebuie să fie completat prin stropirea sub formă de ploaie artificială a ramurilor, frunzelor şi trunchiului.

în concluzie, udatul se face mai abundent la sfârşitul primăverii şi la începutul verii, staţionar în a doua parte a verii sau chiar mai redus pentm a lua sfârşit în cursul toamnei.

Udatul cel mai eficient este cel care pătrunde profund în sol şi care cuprinde înri^gulvolum ocupat de reţeaua de rădăcini. Vara, udatul cel mai efrcieht este cel de după amiază, deoarece se mai adaugă şi răcoarea nocturnă care îi prelungeşte efectul. Udând de dimineaţă, se pierde o mare cantitate de apă, evaporată prin încălzirea rapida a atmosferei. După 15-20 august, de obicei se înregistrează scăderi de temperatură şi nopţi mai răcoroase. Atunci este mai pmdent să se ude dimineaţa, pentm a nu produce răcire prelungită, dăunătoare pentm plante.

La arborii care intră în vegetaţie mai devreme, udatul începe mai devreme, către sfârşitul lunii martie, iar cei cu o vegetaţie mai tardivă, în aprilie.

Udatul arborilor şi arbuştilor care au ca acoperământ gazonul, poate fi început cu 2-3 săptămâni de la topirea zăpezii şi oprit în luna septembrie sau chiar în octombrie în regiunile mai calde.

în principiu, trebuie ştiut faptul că o udare făcută mai rar dar din abundenţă, este mult mai eficientă pentm plante decât un număr mai mare de udări, dar cu cantităţi mici de apă. Cantitatea de apă pentm fiecare udat este în funcţie de volumul de pământ ocupat de rădăcini.

Exemple:

- arbori în vârstă de 4 ani: 4-6 udări cu câte 20-501 la o udare

- arbori în vârstă de 8-12 ani: 4-6 udări cu câte 150 l/m² la fiecare udare

- arbori în vârstă de 20-25 ani: 5-7 udări a câte 150-200 l/m² la fiecare udat.

Udatul se face în aşa fel încât pământul din zona rădăcinilor şi din juml acestora să fie într-o pennanentă stare de reavăn. Crearea unei stări de umiditate prea pronunţată pe o suprafaţă de pământ restrânsă, fară posibilităţi de aerisire, are consecinţe nefaste asupra sistemului radicular.

Pentm a ne da seama ce înseamnă pământ reavăn aceasta înseamnă practic că după ce este luat în mână şi strâns, îşi păstrează câteva clipe forma, apoi se sfărâmă, dă o senzaţie slabă de umed, dar fără a fi. Presat în sugativă, o umezeşte foarte puţin.

Udatul arbuştilor plantaţi în boschete, grupuri sau izolaţi

Arbuştii care înfloresc în primăvară au nevoie de apă mai multă în momentul în care mugurii floriferi încep să se umfle. Cei care înfloresc la sfârşitul verii sau toamna vor fi supuşi aceluiaşi regim. Orientativ, cantităţile de apă ce se administrează sunt următoarele:

- arbuştii în vârstă de 2-3 ani, plantaţi cu rădăcina nudă. 15-20 1 apă la o udare;

- arbuştii în vârstă de 4-6 ani, plantaţi cu balot de pământ la rădăcină, 30-50 1 apă la o udare;

- arbuştii în vârstă de 6-8 ani. plantaţi cu balot la rădăcină. 50-100 litri de apă la o udare.

Ţinând seama de cerinţele biologice ale plantelor, îngră­şămintele se încorporează în sol în trei zone, situate la nivele diferite şi anume: o

parte în profunzimea solului, o parte spre suprafaţa solului, o parte chiar la suprafaţa solului.

La arborii şi arbuştii tineri, în vârstă de 6-12 ani, îngrăşă­mintele organice şi minerale se administrează prin împrăştiere, în juml plantei, pe o suprafaţă circulară egală cu o dată şi jumătate raza proiecţiei coroanei. Dupăîmprăştierea la suprafaţa solului, îgrăşămintele se încorporează în sol la o adâncime de 15-25 cm, când fertilizarea se face toamna. Primăvara, adâncimea de încorporare este 10-18 cm. Adâncimea de încorporare în sol variază în funcţie de categoria din care face parte planta, cât şi de tipul de rădăcină, care nu trebuie rănită cu ocazia lucrărilor de încorporare a îngrăşămintelor. La arborii şi arbuştii mai vârstnici, îngrăşămintele se încorporează pe întreaga suprafaţă a spaţiului verde.

La cei cu sistem radicular situat mai la suprafaţa solului nu este indicat acest lucm, deoarece, plantele având la dispoziţie îngrăşămintele mai la suprafaţă, sistemul lor radicular se răspândeşte numai spre această zonă. Datorită acestui fapt, în cursul iernilor cu temperaturi foarte scăzute şi lipsite de zăpadă, plantelor le îngheaţă rădăcinile, iar în verile cu arşiţă, suferă din cauza acesteia. Acest neajuns este mai frecvent la exemplarele tinere.

îngrăşămintele minerale se mai pot administra şi sub formă lichidă, dizolvate în apa de udat sau extraradicular, atunci când se face udatul (şpriţuitul-stropitul) coronamentului. în cazul fertilizărilor extraradiculare, concentraţia soluţiei fertilizante nu trebuie să fie mai mare de 1-1,5%, pentm a nu produce arsuri pe fmnze. In plantaţiile tinere, îngrăşămintele lichide nu se dau mai târziu de sfârşitul lunii iunie sau prima decadă a lunii iulie; în caz contrar, vegetaţia se prelungeşte până târziu în toamnă şi plantele sunt astfel expuse la degerat.

Fertilizarea este de două feluri: de bază şi suplimentară (fazială).

Fertilizarea de bază – se aplică în marea majoritate toamna, concomitent cu lucrările de mobilizare a solului şi se recomandă să se compună din îngrăşăminte complexe, organice şi minerale, îngrăşămintele organice şi cele minerale care conţin fosfor şi potasiu se administrează toamna, iar cele cu azot, de regulă în primăvară, cu două trei săptămâni înainte de intrarea plantelor în starea activă de vegetarie.

Fertilizarea suplimentară (fazială) – este dictată de faptul că, după o perioadă de timp de la fertilizarea de bază, conţinutul solului nu mai rămâne acelaşi, o parte din substanţe fiind extrase şi utilizate de către plante. Astfel, apare necesitatea completării acestor preluări prin fertilizări suplimentare, repetate în cursul stării active de vegetaţie.

Aceasta se face în două epocii: prima fertilizare se face primăvara, înainte ca arborii şi arbuştii să înflorească; cea de-a doua se face la o lună sau chiar o lună şi jumătate după înflorire.

La arbuştii cu înflorirea în vară şi începutul toamnei, prima fertilizare se face cu 30-40 de zile înainte de înflorire. La cea de-a doua fertilizare se renunţă pentm a nu prelungi vegetaţia, fapt care ar face ca lăstarii să intre în iarnă nelemnificaţi. In zonele din nordul ţării, cu toamne scurte şi ierni timpurii, fertilizarea cu azot din timpul verii nu este indicată, deoarece şi în acest caz s-ar prelungi vegetaţia şi lăstarii nematurizaţi ar degera în timpul iernii.

a) Fertilizarea arborilor.

" Există o multitudine de factori care influenţează necesaml de substanţe nutritive, deci nu se poate stabili o schemă tip de fertilizare, valabilă pentm toate speciile.

Orientativ, tabelul 3.1 cuprinde îngrăşămintele şi dozele ce se administrează în funcţie de vârsta arborilor – unul din factorii importanţi în dirijarea fertilizării.

Gunoiul de grajd se încorporează în toamnă, odată cu mobilizarea solului, îngrăşămintele minerale se împrăştie uniform pe toată suprafaţa zonei rădăcinilor active.

b) Fertilizarea arbuştilor

în cazul când fertilizarea se face toamna, odată cu mobilizarea solului, se administrează îngrăşăminte la fiecare tufă, în anul al II- lea de la plantare: . – 80 g azotat de amoniu;

- 100 g superfosfat;

- 25 g sare potasică:

în anul al III-lea de la plantare:

- 4-6 kg gunoi de grajd;

- 100-120 g azotat de amoniu;

- 30-40 sare potasică.

Mai târziu, se aplică din 3 în 3 ani la fiecare tufă, câte 8-12 kg gunoi de grajd, iar în intervalul dintre cei trei ani, câte 180-200 g azotat de amoniu, 220-250 g superfosfat şi 50 g sare potasică.

în primii ani de la plantare, îngrăşămintele se împrăştie uniform la suprafaţa solului în jurul tufei, iar mai târziu, pe o rază care creşte în fiecare an cu 10-20 cm. în cazul când fertilizarea nu s-a putut face toamna odată cu săparea pământului, se va face în primăvară, însă înainte ca mugurii să fi început să se umfle. Pe o rază ca cea menţionată mai înainte, se împrăştie uniform următoarele cantităţi de îngrăşăminte:

- 40 g azotat de amoniu;

- 100 g superfosfat;

- 20 g sare potasică.

După împrăştiere, îngrăşămintele se încorporează în sol prin

săpare.

La apariţia bobocilor florali, fie că fertilizarea s-a făcut în toamnă, fie în primăvară, se prepară o soluţie de 5 g azotat de amoniu, 8 g superfosfat şi 4 g sare potasică, dizolvate în 10 1 apă, cu care se udă cât mai uniform în jurul fiecărei plante. La arbuştii care sunt destinaţi pentru recoltarea de ramuri florifere, dozele de îngrăşăminte vor creşte cu 5-10%.

c) Fertilizarea trandafi ilor

Trandafirii, pentm a dezvolta o tufa puternică, cu mai multe ramificaţii, pentm a produce o înflorire bogată pe o perioadă de cât mai lungă de timp, cu flori mari şi viu colorate, au nevoie să li se administreze substanţe fertilizante organice şi minerale.

Toamna se recomandă:

- gunoi de grajd bine fermentat 2-3 kg la fiecare tufa

- gunoi de păsări 100-200 g la fiecare tufa.

- 25-30 g superfosfat

- 10-15 g sare potasică Ia fiecare tufă.

Primăvara se administrează 15-20 g azotat de amoniu.

Fertilizarea fazială se face pe toată perioada stării de vegetaţie activă, folosindu-se pentm fiecare tufa o soluţie de gunoi de păsări în concentraţie de 400-500 g la 10 litri apă.

Se mai pot utiliza şi următoarele reţete: 10-15 g azotat de amoniu, 25-30 g superfosfat, 10-15 g sare potasică pentm fiecare m².

Trandafirii destinaţi pentru flori tăiate vor primi din 2 în 2 săptămâni o soluţie formată din must de gunoi de păsări sau bovine, cu un adaos de superfosfat, folosind un Htm must şi 3-

5 g superfosfat la 10 1 apă. Ca îngrăşăminte organice se mai pot utiliza:

- gunoiul de grajd bine descompus, în doze de 4-5 kg la m²;

- compost bine descompus din turbă, resturi menajere şi gunoi de grajd, în doze de 2-4 kg la m² pentm fertilizarea de bază în toamnă şi fazial, în perioada de vegetaţie, în doze de 40-

, 60 g la fiecare tufă;

. – mraniţă, care se administrează în cantitate de 8-10 kg la m² la fiecare praşilă, cu care ocazie se încorporează în sol.

Gunoiul de grajd bine descompus poate fi administrat şi introdus în sol la 8-10 cm adâncime, atât toamna la ultima praşilă cu ocazia fertilizării de bază, cât şi primăvara devreme. Distanţa faţă de colet la care se împrăştie îngrăşămintele în juml tufelor de trandafiri este de 15-25 cm, în funcţie de mărimea tufelor.

îngrăşămintele solide cât şi cele lichide care se aplică fazial, în perioada de vegetaţie, se vor da în perioada de înflorire, prima aplicându-se întodeauna înainte de apariţia bobocilor florali.

d) Fertilizarea lianelor

Ca şi trandafirii, marea majoritate a lianelor decorează şi prin flori.

în condiţii bune de creştere şi dezvoltare, ele emit un număr mare de lăstari care îmbracă în scurt timp suprafeţele suporţilor ce le susţin.

Ţinând seama de faptul că în cursul unei perioade de vege­taţie se urmăreşte acoperirea unifonnă a unei suprafeţe cât mai mari din

spaţiul destinat pentm înverzirea pe verticală, o înflorire cât mai abundentă, de lungă durată şi în unele cazuri repetată, este necesar ca plantele să fie stimulate cu îngrăşă­minte.

îngrăşămintele şi dozele recomandate sunt:

- gunoi de grajd bine descompus în doze de 3-4 kg la m², administrat prin împrăştiere toamna, sau câte 500-600 g la fiecare tufă, administrat în cursul stării de vegetaţie;

- mraniţă în doze de 3-4 kg la fiecare tufă, administrată prin împrăştiere toamna şi încorporată în sol la 10 cm adâncime, şi câte 8-10 kg/m² fazial, cu ocazia praşilelor efectuate în cursul perioadei de vegetaţie; ca îngrăşăminte minerale se pot administra: 20-30 g azotat de amoniu. 30-40 g superfosfat şi 15-20 g sare potasică.

Ca şi la trandafiri, îngrăşămintele care se aplică fazial, în timpul stării active de vegetaţie, se vor da în perioada de înflorire, prima aplicându-se îndodeauna înainte de îmboboci re.

Pentm a obţine un arbore sau un arbust frumos, sunt necesari multi ani de muncă şi pricepere. Din păcate însă, unele plante sunt abandonate, nu li se mai aplică lucrările de întreţinere necesare. Când suntem puşi în situaţia de a aduce aceste plante, din nou, la forma lor iniţială sau la una cât mai apropiată de aceasta, trebuie să procedăm la restaurarea lor. Restaurarea este o metodă de tăiere radicală, cunoscută sub numele de „tăiere de reîntinerire".

Această metodă de reîntinerire se mai poate aplica şi altor cazuri:

- pentm exemplarele mai în vârstă, a căror putere de creştere şi dezvoltare s-a redus, a slăbit, şi care trebuie reluată;

- pentm înlăturarea stricăciunilor produse plantelor din cauza gerului, furtunilor, depunerilor de zăpadă etc;

- pentm a asigura stabilitatea coronamentelor care au tendinţa să se înalţe sau să se dezvolte haotic etc.

Lucrările de restaurare se aplică către sfârşitul iernii, la acele exemplare de arbori şi arbuşti care merită efort din partea peisagiştilor, respectiv exemplarele valoroase, ajunse într-un stadiu avansat de dezvoltare, care nu pot fi înlocuite cu uşurinţă.

Restaurarea este o operaţie dificilă, îndrăzneaţă, de fineţe, care cere multă experienţă şi pricepere şi care trebuie aplicată cu curaj, răbdare şi precizie. Să luăm exemplul concret de restaurare a unui arbore. Să presupunem că avem cazul arborelui din figura 3.22. Acest exemplar a fost neglijat timp de mai mulţi ani, are o vârstă înaintată şi nu a mai crescut. Ramurile 1, 2 şi 3

la acelaşi nivel, răni care cuprind aproape toată circumferinţa acestei zone, punând în pericol viaţa arborelui. In consecinţă, vom îndepărta în primul an ramura 1 din punctul B. ramura 2 din punctul C şi ramura 3 din punctul D. In felul acesta vom da sevei posibilitatea să se îndrepte cu repeziciune asupra vârfului arborelui. Operaţia de uşurare, este completată în acelaşi timp şi cu îndepărtarea ramurilor 4 şi 5 din punctele E, favorizând pnn aceasta emiterea a mai multor lăstari din zona vârfului. Nu ne mai rămâne decât să-1 alegem pe cel mai potrivit care să cons­tituie viitoml vârf

în anul al Il-Iea, vom curăţa vârful pentru a-1 provoca să crească mai repede şi apoi vom îndepărta ramura 2 din punctul A.

In anul al treilea, vom tăia de pe trunchi în punctul A, porţiunea ce a mai rămas din ramura 1, iar în anul al patrulea vom tăia de pe trunchi în A, ultima porţiune a ramurii 3. Sintetizând cele arătate constatăm că în cursul celor 4 ani, lucrările de restaurare aplicate au avut ca efect dezvoltarea unui vârf nou, şi de aici creşterea în înălţime şi formarea unei noi coroane (fig. 3.23). Rănile produse prin îndepărtarea de pe trunchi a ramurilor 1,2 şi 3 vor prezenta în scurt timp un înaintat proces de calusare. Mai târziu, ele se vor pierde complet sub ţesuturi, devenind aproape invizibile.

La executarea tăierilor trebuie să se ţină seama de unnătoarele:

- punctul în care se execută scurtarea ramurilor trebuie să fie ales de aşa natură, încât după executarea tăierii să poată asigura creşterea mai departe a ramurii respective, contribuind prin aceasta la refacerea coroanei. Acest punct trebuie să se afle plasat deasupra unei ramuri laterale;

- în punctul de unde se execută tăierea, ramura respectivă nu trebuie să aibă un diametru mai mare de 8-10 cm. Dacă ramura este mai groasă este necesar să se ia măsuri pentm a facilita cicatrizarea cât mai grabnică a rănilor, cunoscând că, cu cât ramurile ce se taie sunt mai groase, cu atât rănile se cicatrizează mai greu;

Una dintre cele mai importante măsuri este de a face imposibilă pătmnderea apei în rănile rămase, împiedicând astfel formarea putregaiului atât de periculos pentm viaţa arborilor.

b) Regenerarea arbuştilor ornamentali

Operaţia se execută în perioada de repaus vegetativ şi constă în descoperirea rănilor la suprafaţă şi îndepărtarea tuturor lăstarilor porniţi din rădăcină, care s-au dezvoltat în detrimentul tulpinii. Se vor lăsa numai 3 sau 4 lăstari mai viguroşi şi ramificaţi, care eventual să înlocuiască la nevoie vechea tulpină.

Acestora li se vor aplica tăieri la 1/2 sau 1/3 din lungimea lor, pentm o ramificare mai amplă. Tulpinile vechi se vor curăţa de toate ramurile bătrâne, slabe, lovite, rupte sau bolnave, păstrându-se numai lemnul tânăr, sănătos şi viguros. Procedându-se în felul acesta, planta se va reface în scurt timp şi va prezenta o tufă echilibrată şi bogată.

Şi în cazul lianelor avem situaţii când trebui să intervenim cu operaţia de restaurare. Lianele neglijate se prezintă cu partea de la bază şi de la mijloc dezgolită, vegetaţia fiind prezentă numai către partea de vârf, respectiv la coama zidurilor, pergolelor etc.

Scopul folosirii acestor valoroase plante decorative este tocmai înverzirea pe verticală, începând de la baza plantei, de la suprafaţa solului, acoperind uniform şi dens întreaga supafaţă a suporţilor ce le susţin. Pentm restaurarea lianelor neglijate, măsura cea mai eficace este tăierea plantei de la bază „sistem viţă de vie", adică lăsarea unor ramuri scurte cU 1-3 ochi (cepi) şi a altor ramuri mai lungi cu 6-10 ochi, pentru înflorire, iar la cele altoite, tăierea la câţiva ochi, deasupra punctului de altoire (3-6 după distanţa dintre intemoduri). în anul «e unnează, din punctul de unde s-a făcut tăierea, va pomi un nuJnăr mare de noi tulpini, care vor îmbrăca uniform şi dens suprafaţa suporţilor. Operaţia de restaurare a arborilor şi arbuşti Jor ornamentali trebuie urmată de fertilizări şi udări. Numai m felul acesta lucrarea va avea o reuşită deplină.

Plombarea scorburilor formate la arborii bătrâni

In urma tăierilor care s-au efectuat asupra umor ramuri de pe tmnehi sau din coronament, datorită modului defectuos în care s-a efectuat, apa de ploaie şi unele microorganisme pătrunse în crăpăturile rezultate din tăieri, au provocat putrezirea lemnului.

Acest proces de descompunere, dacă nu se ia*u din timp toate măsurile necesare, se propagă vertiginos, distrugând lemnul din

interiorul arborelui, provocându-i în final piei rea. Iată de ce trebuie reţinut faptul că depistarea începuturilor de putrezire a lemnului trebuie să fie în pennanenţă în atenţia pcisagiştilor şi

că eficacitatea operaţiilor de plantare sub aspectul prelungirii vieţii arborilor, cât şi estetic este cu atât mai mare, cu cât aceste scorburi sunt într-o fază incipientă. Operaţia de plantare are mai multe faze şi anume:

1. Pregătirea scorburilor în vederea plombării, fază care
constă din:

a) îndepărtarea completă prin raclare a lemnului putred, până la lemnul sănătos, la ţesuturile vii;

b) Dezinfectarea cavităţii scorburii cu o soluţie de sulfat de cupm, în concentraţie de 3-6% sau zeamă sulfocalcică în concentraţie de 15-20%.

Interiorul scorburii se va îmbăia foarte bine cu una din solutiile amintite, pentru că numai astfel vom avea certitudinea distrugerii complete a factorilor care provoacă putrezirea lemnului.

2. Plombarea propriu-zisă, care cuprinde trei operaţii şi
anume:

a) umplerea scorburii;

b) tencuirea sau sclivisirea părţii exterioare;

c) armonizarea tencuielii cu restul scoarţei.

a) Umplerea scorburii se face, atunci când ea este de dimensiuni mici, numai cu mortar de ciment. în cazul când volumul ei este mare, pereţii scorburii se vor acoperi cu un strat de mortar de ciment, după care cavitatea se va umple succesiv cu bucăţi de cărămidă sau pietre, legate între ele cu mortar. Compoziţia mortarului va fi: o parte ciment şi o parte nisip. Important este să se asigure un contact cât mai intim între pereţii scorburii şi cărămizi sau pietre, cât şi între cărămizi sau pietre.

b) Tencuirea sau sclivisirea părţii exterioare – se face după uscarea mortarului cu care s-a umplut scorbura. Pentm tencuire sau sclivisire se foloseşte un mortar de ciment format din 3 părţi ciment şi o parte nisip cu o granulaţie fină. Tencuiala nu trebuie să depăşească zona scorburii; va păstra însă conturul arborelui.

c) Armonizarea tencuielii cu restul scoarţei este o lucrare de fineţe şi trebuie executată de un muncitor priceput. Se face imediat după terminarea tencuielii, căutându-se a se imita cât mai fidel desenul caracteristic scoarţei arborelui.

Simpla vopsire a tencuielii, folosirea stucaturilor de ciment care reproduc fidel desenul scoarţei sau chiar aplicarea pe tencuială a unor porţiuni de scoarţă, asemănătoare cu aceea a arborelui plantat, sunt de asemenea, procedee folosite des de peisagişti la executarea lucrărilor de plombare.

Scorburile din coronamente suferă aceleaşi operaţii de plombare, cu excepţia redării desenului scoarţei. Este suficientă simpla sclivisire a părţii exterioare. Acordând atenţia cuvenită operaţiei de plombare a arborilor ornamentali, vom contribui şi prin aceasta la prelungirea vieţii plantelor şi la menţinerea unei forme estetice pe toată durata existenţei lor.

Este o altă lucrare impor­tantă ce se execută atunci când este cazul. Ramurile se dizlocă din diferite cauze: furtuni puternice, depuneri masive de zăpadă, care nu au fost scuturate la timp etc.

Principalul lucm la executarea acestei operaţii este suprapunerea exactă a porţiunilor dislocate, cât şi evitarea rănirii ramurilor prin strângere, fapt pentm care, între dispozitivul me­talic de strângere şi ramuri se vor pune tampoane de pâslă, pânză, sac de cauciuc .

Lucrările de întreţinere curentă constituie principalul factor pentm punerea în evidenţă a frumuseţei arborilor. Dintre acestea, lucrările de tăiere sunt printre cele mai importante. De ele depind în mare măsură, existenţa şi frumuseţea unei plantaţii.

Tăierile ce se aplică arborilor din aliniamentele de pe străzi, bulevarde, aleile din parcuri sunt:

- tăierea arborilor de curând plantaţi;

- tăierea pentm aducerea coronamentelor joase la înălţimea dorită;

- tăierea pentm favorizarea dezvoltării vârfului;

- prelungirea trunchiului;

- tăierea pentm refacerea vârfurilor distmse;

- tăierea pentm fomiarea scheletului coroanei:

- tăierea pentm obţinerea de forme geometrice, aplicată frecvent la plantaţiile de pe marile bulevarde, pieţe, alei din parcuri etc;

- tăierea plantaţiilor bătrâne din aliniamente.

Tăierea arborilor de curând plantaţi

Tăierea se aplică asupra coronamentului, după ce arborele a fost plantat şi are dublu scop:

- de a asigura reluarea vieţii normale a plantei, realizându-se un echilibru între partea aeriană şi rădăcină:

- de a favoriza dezv oltarea vârfului. în vederea formării unei coroane echilibrate, frumoase.

Să presupunem că un arbore de curând plantat a pierdut 1/3 din sistemul radicular. In consecinţă, va trebui redusă în aceeaşi pro­porţie şi coroana, pentm a se crea un echilibru perfect. De obicei, arborii proveniţi din pepiniere nu au o coroană condusă. Ei au crescut şi s-au dezvoltat liber.