Archive for December, 2009

IMULTIREA PRIN BUTASI

Posted on December 31, 2009. Filed under: Imultirea plantelor ornamentale | Tags: , , , |

Butaşii se scot de la stratificat, pachetele se desfac cu grijă pentm respectarea polarităţii, se feresc de vânt şi de razele soarelui. Apoi butaşii se mocirlesc la partea bazală şi se distniibuie la locul de plantat care este bine pregătit. Metodele de plantare diferă în funcţie de textura şi starea de afânare şi umiditate a solului, dar şi de specie, astfel:

a) Plantarea cu plantatorul: se execută prin înfigerea verticală a plantatorului introducerea butaşului în orificiul deschis, până la nivelul ultimului mugure superior şi comprimarea solului către butaş, printr-o nouă înfigere a plantatorului, oblic către baza butaşului. După plantare se calcă solul în dreptul fiecărui butaş.

b) Plantarea în şanţ: se sapă un şanţ îngust, cu peretele de lângă sârmă vertical, având adâncimea puţin mai mică decât lungimea butaşilor.

Butaşii cu cârlig sau cu călcâi se fixează cu pământul
mărunţiţ pe măsura distribuirii în şanţ, iar butaşii simpli se înfig
pe fundul şanţului. i

Acoperirea butaşilor se face cu pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea butaşilor, se calcă bine, apoi se completează şanţul până la nivelul solului şi se calcă din nou.

c) Plantarea prin înfigere: este recomandată numai pe terenurile nisipoase, pentm butaşii simpli ai unor specii cu lemnul mai rigid.

d) Plantarea în deschizătura cazmalei: se practică mai ales pe terenurile grele şi cu umiditate ridicată. Cazmaua se înfige vertical în lungul sârmei ce marchează rândul, comprimând lateral pământul. Butaşii se introduc în deschizătură, apoi cazmaua se înfige oblic spre baza butaşilor şi se comprimă din nou, asigurând un contact bun al butaşilor cu solul. Se calcă apoi pământul de-a lungul sârmei.

Indiferent de metoda de plantare folosită, distanţele dintre butaşi pe rând sunt de 5-7 cm pentm arbuşti şi 10-15 cm pentm arbori. Adâncimea de plantare este egală, cu lungimea butaşului dar mugurele superior să se afle la nivelul solului.

Butaşii de rădăcină se plantează în acelaşi mod, cu menţiunea că partea superioară a rădăcinii să se afle la 2-3 cm sub nivelul solului. îngrijirea butaşilor constă în afânarea solului şi menţinerea permanentă a umidităţii în sol.

b) Butăşirea în verde

După cum îi spune şi numele, această butăşire se efectuează în cursul perioadei de vegetaţie, în răsadniţe sau în sere. Patul de înrădăcinare este alcătuit din:

- strat de drenaj alcătuit din pietriş, în grosime de 3-4 cm;

- strat de nutriţie în grosime de 5-6 cm; fomiat din pământ de fmnze, nisip şi puţină mraniţă bine descompusă;

- strat de înrădăcinare, în grosime de 5-6 cm; nisip de râu cernut grosier sau amestec de nisip şi turbă bine măruntită şi cernută prin sită cu ochiuri mici (2:1 sau 1:1), perlit, vermiculit etc. Fiecare strat se nivelează; patul pregătit se udă bine pe întreaga grosime şi se tasează, apoi se pun geamurile în cazul răsadniţelor) şi se asigură umbrirea (acoperirea cu rogojini sau stropirea geamurilor cu humă).

Pregătirea butaşilor

La foioasele cu fmnze căzătoare, butaşii se confecţionează în lunile iunie-iulie, din lăstari verzi sau semilignificaţi la bază. Pentm foioasele cu frunze persistente, este indicată luna august când lăstarii sunt mai maturi. Recoltarea se face dimineaţa. La speciile cu frunze persistente se recomandă butaşii cu călcâi; în acest scop lăstarii se recoltează prin desprindere. Lăstarii recoltaţi cu călcâi se stropesc cu apă pe frunze şi se acoperă cu folie de polietilenă sau se recoltează direct în saci de hârtie sau pergament.

Pentm butaşii simpli, lăstarii se taie cu foarfecă, lăsând pe planta mamă o porţiune cu 2-3 muguri, hnediat după recoltare, butaşii se pun în găleţi cu apă pentm a evita ofilirea.

Butaşii simpli se obţin prin fragmentarea lăstarilor în porţiuni de 4-8 sau 8-12 cm, eliminând vârfurile prea subţiri; secţiunea inferioară se face imediat sub o frunză sau pereche de frunze, iar cea superioară la 1-1,5 cm deasupra ultimei fmnze sau perechi de fmnze. Fmnzele bazale se înlătură pe o porţiune de 2-3 cm iar pentm speciile a căror fmnze se deshidratează repede, se reduce limbul cu 1/3. Dacă pe butaşi există boboci florali aceştia se înlătură. Butaşii cu călcâi au aceleaşi lungimi ca şi butaşii simpli; şi la aceştia se înlătură frunzele bazale.

Plantarea butaşilor

Butaşii se plantează în rânduri care se marchează cu scândura de marcat sau trasând urme cu plantatorul de-a lungul unei stinghii drepte.

Distanţele de plantare sunt: 5-8 cm între rânduri şi 2-4 cm între plante pe rând iar adâncimea de 2 cm.

Plantarea se execută cu plantatorul, efectuându-se câte un orificiu pentm fiecare butaş, evitându-se în general înfigerea butaşilor. Fiecare butaş trebuie strâns bine în nisip prin presare cu mâna. Pe măsura plantării, se udă cu sita fină pentm aşezarea nisipului şi pentm hidratarea frunzelor; după care răsadniţele se acoperă cu geamuri şi se umbresc.

In sere, se recomandă folosirea cetii artificiale. Dacă există această posibilitate, butaşii verzi se protejează suplimentar cu adăposturi de polietilenă sau tocuri acoperite cu geam, care menţin un volum de aer limitat, umed, favorabil înrădăcinării.

îngrijirea butaşilor .

Butaşii puşi la înrădăcinat se menţin într-un mediu umed, nivelat, la o temperatură de 18-25°C. Pentm aceasta răsadniţele vor fi închise etanş şi umbrite în zilele şi orele însorite.

In zilele prea călduroase, pentm a evita supraîncălzirea, se pulverizează apă pe frunze (repetat), cu multă grijă însă pentm speciile cu frunze păroase deoarece putrezesc mai uşor.

Substratul de înrădăcinare trebuie să fie în permanenţă umed, deci udarea se face la 1-2 zile, dar fără exces de apă. In primele săptămâni (4-6) aerisirea se face numai cu ocazia udărilor. Tot acum se înlătură butaşii înnegriţi şi frunzele căzute pentm a evita apariţia putregaiului. In zilele înnourate sistemul de umbrire se ridică.

Către sfârşitul verii, după înrădăcinare, butaşii sunt căliţi printr-o aerisire treptată, descoperind răsadniţele noaptea şi în zilele ploioase sau înnourate, iar în luna septembrie, ramele se ridică complet. Deşi înrădăcinarea se produce până toamna, butaşii rămân pe loc până în primăvară, când vor fi transplantaţi.

Pentru speciile cu frunze persistente butaşii rămân încă un an la locul de înrădăcinare, pentm fortificarea înrădăcinării. Peste iarnă răsadniţele descoperite se protejează cu un strat de fmnze uscate aşezate afânat peste butaşi.

II Speciile răşinoase

Butaşii speciilor răşinoase, se înrădăcinează în sere sau răsadniţe. Perioadele favorabile sunt:

- august-septembrie, pentm butaşii semilignificaţi (în răsadniţe);

- sfârşit de mai început de iunie, pentru butaşii verzi (în răsadniţe);

- octombrie-noiembrie, pentm butaşii lignificaţi (în seră). Pentm obţinerea butaşilor la speciile răşinoase se folosesc

exclusiv vârfuri de lujeri care se recoltează de pe planta mamă fie prin desprindere bmscă (butaşi cu călcâi), fie prin tăiere cu briceagul, scoţând lăstarii cu câte un scut mic de pe ramura mamă (butaş cu inel de ramură). Se aleg lăstari de vigoare mare, cu lungimea de 8-15 cm. Dacă lăstarii sunt prea lungi se pot scurta (Juniperus, Thuja, Chamaecyparis). Pentm speciile şi cultivarurile cu lăstari drepţi se recomandă pentm obţinerea butaşilor, folosirea lăstarilor terminali ai axului tulpinii, cei laterali nu sunt capabili să dea forme de creştere cu ax. Pentru uşurinţa plantării, acele de la baza butaşilor se îndepărtează prin tăiere cu briceagul. La coniferele pitice şi la cele cu ace multe şi dese, greu de îndepărtat fără rănirea scoarţei, butaşii se pot planta necurăţaţi, cu condiţia ca strângerea bazei acestora în nisip să fie făcută cu multă atenţie, pentm a evita golurile de aer. Butaşii vor fi plantaţi imediat după recoltare şi fasonare iar pe tot parcursul perioadei de manipulare vor fi feriţi de deshidratare.

Patul de înrădăcinare se pregăteşte în mod asemănător ca pentm butaşii de foioase, cu deosebirea că este nevoie de un pat cald (15-20°C).

Butăşirea din vară are avantajul că poate fi efectuată şi în răsadniţe neîncălzite, beneficiind de căldura naturală a solului.

Pentm patul de înrădăcinare se folosesc materiale noi. neutilizate anterior; straturile succesive (drenaj din pietriş sau zgură, compost, nisip sau nisip în amestec cu turbă fină 11) trebuie bine nivelate şi compactate. înainte de plantare patul se udă din abundenţă.

Plantarea butaşilor se execută cu plantatorul

îngrijirea butaşilor constă în asigurarea unei temperaturi mai scăzute în primele două săptămâni (15-18°C) şi apoi reglarea ei între 18 şi 20°C (maxim 25° în răsadniţe) concomitent cu men­ţinerea unei atmosfere permanent umede şi neventilată (ceaţă artificială sau udare fină a frunzelor de câteva ori pe zi). Substratul se udă cu grijă evitând excesul de apă. Pentm menţinerea temperaturii în limitele favorabile, serele şi răsadniţele se umbresc în perioadele de insolaţie. Răsadniţele se ţin închise, de aceea în timpul prânzului umbrirea trebuie să fie puternică.

înrădăcinarea butaşilor se produce astfel: – butaşii făcuţi la începutul verii fonnează rădăcini suficiente în cea. 2 luni dar rămân în răsadniţă până în primăvară, când se vor repica.

- butaşii de la sfârşitul verii îşi fonnează sistemul radicular abia în primăvara unnătoare. de aceea repicarea acestora se face ceva mai târziu, spre sfârşitul primăverii;

- butaşii de Picea şi Taxus emit mai greu rădăcini, de aceea rămân pe loc până în primăvara anului al treilea.

Pe timpul iernii răsadniţele se ţin închise, atât cele reci cât şi cele calde. Printre speciile care înrădăcinează mai greu butăşirea se efectuează în lunile octombrie-noiembrie. în sere.

Folosire stimulatorilor de înrădăcinare

Stimulatorii de înrădăcinare se utilizează cu scopul scurtării perioadei de. înrădăcinare la numeroase specii sau pentm forţarea fonnării rădăcinilor la speciile care emit mai greu rădăcini (Clematis. Magnolia. Pinus. Ilex etc).

Stimulatorii de înrădăcinare acţionează eficient dacă se asigură o temperatură a mediului de peste 18°C. De aceea se recomandă plantarea butaşilor trataţi în sere sau răsadniţe, unde

să beneficieze de aceleaşi îngrijiri şi anume: temperatură, lumină difuză şi umiditate adecvată.

Cei mai folosiţi stimulatori rizogeni sunt:

- AIA (acidul beta indolil acetic);

- ANA (acidul alfa naftil acetic);

- AIB (acidul beta indolil butiric).

Stimulatorii de înrădăcinare se pot utiliza atât la butaşii verzi cât şi la cei lignificaţi. aplicând diferite procedee de tratament.

1. Folosirea stimulatorilor sub formă de pudră
Concentraţia recomandată (0.1-2%) se obţine prin ames-
tecarea omogenă a stimulenţilor cu pudră de talc. Pentm a se
obţine un amestec omogen, stimulentul se dizolvă mai întâi în
puţin alcool, după aceea în apă. peste el se adaugă cantitatea
necesară de talc, iar amestecul astfel obţinut se usucă la
întuneric, la temperatura de 50-70°C şi apoi se majorează.

Pentm 10 g stimulent pudră în concentraţie de 1% se dizolvă 100 mg AIA în 100 cm3 apă şi se adaugă 10 g talc.

Acest procedeu este folosit, mai ales la butaşii verzi, care au secţiunea umedă şi deci reţin mai bine stimulentul sub formă de praf. La nevoie baza butaşilor se înmoaie mai întâi în apă şi apoi în stimulent.

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

IMULTIREA PRIN MARCOTAJ

Posted on December 30, 2009. Filed under: Uncategorized | Tags: , , |

Marcotajul se foloseşte în mod curent la speciile de arbori şi arbuşti care se multiplică mai greu prin butaşi sau seminţe (magnolia ienupăr târâtor, liane şi viţe ornamentale). Marcotajul se bazează pe proprietatea ramurilor tinere de a fomia rădăcini când sunt puse în contact cu solul, fără a fi detaşate de pe planta mamă.

Epoca de marcotare. Marcotajul se aplică. în funcţie de procedeul folosit, din primăvară (înainte de pornirea vegetaţiei) şi până la sfârşitul lunii iunie. Marcotele sunt bune de plantat după 1-2 sezoane de vegetaţie.

- Marcotajul prin muşuroire. Planta mamă se conduce ca tufa. Primăvara timpuriu se retează tulpinile la 10-20 cm, deasupra coletului şi se muşuroiesc lăstarii porniţi în creştere, când au cea. 25 cm lungime, la început până la jumătatea lor, apoi muşuroiul se înalţă până la 30 cm. Marcotele se detaşează după 1-2 ani, în timpul repausului vegetativ. Tăierea se face lăsând un cep de 3-5 cm pe planta mamă, pe care se fomiează alţi lăstari. Plantele mamă se lasă în repaus pentm fortificare.

Marcotaj prin arcuire. Ramurile tinere se apleacă şi se pun în contact cu solul prin îngroparea parţială într-un şanţ de 10-15 cm adâncime. In şanţ se fixează lăstanil cu ajutorul a 2-3 cârlige, iar vârful se palisează în poziţie verticală de un tutore. Separarea de planta mamă se face toamna după încetarea vegetaţiei. în acest fel se înmulţesc următoarele specii: magnolia, cornul şi arţarul.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

IMULTIREA VEGETATIVA A PLANTELOR

Posted on December 29, 2009. Filed under: Imultirea plantelor ornamentale | Tags: , , |

In cazul plantelor ornamentale. înmulţirea prin altoire se practică doar la plantele care se înmulţesc mai greu sau de loc prin alte metode.

Pentm altoi (mugure sau fragmente de ramură) se folosesc lăstari anuali (uneon şi ramuri de 2-3 ani) recoltaţi în timpul repausului vegetativ sau în cursul vegetaţiei. în funcţie de procedeul de altoire. Lăstarii altoi trebuie să fie viguroşi. sănătoşi, nevătămaţi, proveniţi din treimea mediană a coroanei. La răşinoase, lăstani trebuie să fie terminali de ramură sau de vârf de plantă, numai aceştia fiind capabili să asigure o creştere erectă, cu ax.

Portaltoii sunt puieţi tineri (1-3 ani) sau uneori butaşi de tulpină sau de rădăcină neînrădăcinaţi.

Metodele de altoire sunt cele folosite în pomicultură şi anume:

- altoire în ochi

- altoire cu ramură detaşată

- altoire prin alipire

Altoirea în ochi (oculaţie) se poate executa:

- la colet: la trandafiri, liliac, corn, Eicvonynus europeaens şi la arbori.

- pe tija: la înălţimea coroanei, pentm arbuşi şi arborii cu trunchiul de portaltoi: trandafiri (pletoşi, cu coroană), Prunus, Betula, Cerassus. Acer. Siophora ş.a.

La altoire pe tijă, se pot altoi 2-3 ochi, distanţaţi la 3-5 cm (mai ales la trandafirii cu coroană).

Altoirea în ochi se face în cursul verii, în două perioade:

- sfârşit de mai-iunie – altoirea în ochi crescând şi

- iulie-septembrie – altoirea în ochi dormind. Recoltarea şi păstrarea altoilor precum şi modul de lucru

privind altoirea în oculaţie, sunt aceleaşi ca şi în pomicultură Altoirea cu ramură detaşată

Este cea mai utilizată metodă de altoire la speciile ornamentale.

Procedeele folosite sunt:

- în copulaţie

- în triangulaţie

- în placaj lateral

- în despicătură

- sub scoarţă

Altoirea cu ramură detaşată – speciile foioase

Altoii sunt fragmente cu 2-3 muguri din ramuri anuale sau de 2-3 ani aflate în repaus vegetativ. Ramurile de altoi se recoltează toamna, după căderea frunzelor, înainte de îngheţ, şi se păstrează la rece.

Portaltoii sunt în general puieţi tineri, uneori chiar butaşi, cu sau fără rădăcini sau fragmente de rădăcină.

! Important – retezarea portaltoiului se face deasupra unui mugure pentm a se asigura o bună circulaţie a sevei spre capătul portaltoiului.
Condiţia necesară este aceea ca grosimea celor doiparteneri să fie egală. Lungimea minimă a secţiunii în cazul portaltoilor subţiri este de 3 cm. Locul altoirii se leagă şi se unge cu ceară de altoit. Altoirea în copulaţie se face primăvara timpuriu, fie pe tijă, fie la colet. în teren sau în seră. în funcţie de sensibilitatea la prindere.

Copulaţia perfecţionată se practică la speciile cu lemnul mai dur (Fagus, Quercus). la viţa ornamentală etc.

Se practică mai ales la arbuştii şi arborii care se altoiesc la seră, iama şi uneori şi vara.

Portaltoiul cultivat în ghiveci se retează la 15 cm lungime, apoi lateral, spre colet, se execută o tăietură de 3-5 cm lungime, scoţând o fâşie de scoarţă până la lemn; altoiul (fragment de lăstar cu 2-3 ochi) se taie oblic. în pană, pe partea opusă unui mugure, lungimea tăieturii fiind identică cu cea de pe portaltoi. Se suprapun perfect cele 2 secţiuni, se leagă şi se unge.

Altoirea de iarnă se execută în momentul în care mugurii portaltoiului pornesc în vegetaţie.

Se poate utiliza la majoritatea speciilor cu frunze căzătoare atât în pepinieră cât şi în spaţiile verzi. De asemenea acest proce­deu se practică pentru altoirea pe fragmente de rădăcini în condiţii de seră. Locul de altoire este fie la colet, fie la înălţimea co­roanei. Portaltoiul (1-3 cm grosime sau mai mult) se retează şi se netezeşte, apoi se despică longitudinal 4-6 cm. Altoiul se fasonează în pană la 3-5 cm de o parte şi de alta a unui mugure şi se introduce în despicătură. După îmbinarea celor doi parteneri, se leagă strâns şi se unge.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

ÎNMULŢIREA PRIN SEMINTE

Posted on December 28, 2009. Filed under: Imultirea plantelor ornamentale | Tags: , |

Semănatul este o metodă tradiţională de înmulţire atât pentru plantele erboase cât şi pentru cele lemnoase. In vederea asigurării unui procent cât mai ridicat la răsărire este necesar, pentru speciile lemnoase, să se efectueze o pregătie a seminţelor, diferenţiat în funcţie de specia care se înmulţeşte.

Lucrările premergătoare semănatului sunt redate în continuare.

1. Stratificarea – se aplică seminţelor recoltate la maturitate, atât la speciile de foioase cât şi la cele de răşinoase prin care se asigură condiţii de parcurgere mai rapidă a perioadei de post-maturare şi desfăşurarea procesului complex de germinare în condiţii cât mai apropiate de cele naturale. Aceste condiţii sunt: realizarea unui mediu permanent umed, menţinerea unei temperaturi constante şi potrivite speciei şi o bună aerisire. Importantă este şi respectarea duratei de păstrare.

b) Stratificarea în platformă – este similară, dar se face la suprafaţa solului (fig. 2.1). Pe un teren plan, adăpostit, se delimitează o platformă cu lăţimea şi lungimea corelate cu cantitatea de sămânţă ce trebuie stratificată. Se nivelează şi se sapă în jurul şanţului de scurgere a apei. Straturile succesive de , seminţe şi nisip se aşează peste un prim strat de nisip reavăn aşternut pe sol. Se completează câteva straturi de seminţe (6-7 straturi) cu lăţime descrescândă, rezultând o formă de prismă triunghiulară.

Protecţia împotriva îngheţului se realizează cu un strat de paie sau frunze uscate în grosime de 30-40 cm, peste care se strânge zăpadă.

Se recomandă montarea unor fascine verticale pentru a se asigura accesul aerului în interiorul grămezii. Seminţele care se stratifică pe platormă sunt castanele şi ghindele deoarece acestea nu necesită decât un mediu de stratificare cu umiditate moderată.

Stratificarea în lăzi – este indicată pentm cantităţi mai mici de seminţe (fig. 2.1). Lăzile trebuie să fie de dimensiuni convenabile, dar să aibă capacul şi pereţii perforaţi. Seminţele se aşează în lăzi în straturi

Mediul de stratificare – poate fi nisip de râu curat (cernut 0,7-1 mm) sau turbă măruntită şi cernută fin, care se umezesc după stratificare, până la 60-90%.

La această umiditate se ajunge când, prin strângerea nisipului, acesta îşi păstrează forma fără să lase apă, iar turba lasă să iasă picături rare de apă.

Metodele de stratificare – diferă în funcţie de durata stratificării, de cantităţile de seminţe, de specie şi de posi­bilităţile de dotare.

Stratificarea în şanţ – se practică în cazul cantităţilor mari de seminţe pentm speciile care necesită stratificare din toamnă până în primăvară: stejar, fag, carpen, jugastru etc. Se sapă un şanţ cu adâncimea de 60 cm, lungimea de 200 cm şi lăţimea de 100 cm. (Fig. 2.1)

Pe fundul şanţului se pun scânduri pentru a se asigura drenaj şi aerisire. Peste acestea se aşează un strat de nisip umed, în grosime de 5 cm.

Seminţele mari se aşează în straturi subţiri alternând cu nisip (5-6 cm), ultimul strat fiind nisip.

Stratificarea seminţelor cu mărime mijlocie şi mică se poate face în amestec omogen cu nisip sau turbă măruntită în proporţie de 1/3.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

FOIOASE

Posted on December 27, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , , |

Prezentarea principalelor specii

ALBIŢIA – SAU ARBORELE DE MĂTASE – Albim julibrissin – este un arbore cu o coroană etalată, puţin ramiJ ficată, cu ramuri divergente. Frunzele foarte fine, elegantei conferă coroanei un aspect aerat. Decorează mai ales priqj înflorirea de lungă durată (iulie şi august) când pe fondul frunzişului apar inflorescenţele asemănătoare unor buchete dese] de filamente mătăsoase roz-pal. Formează păstăi care nu s deschid, de culoare brun deschis.

Această specie creşte foarte repede, este termofilă, necesită deci un climat mai blând şi poziţii însorite şi adăpostite.] Necesită soluri permeabile. Deşi în iernile grele, ramurile tinerei pot degera, planta dispune de o mare capacitate de refacere.

Se înmulţeşte foarte uşor prin seminţe. Păstăile se recoltează toamna iar semănatul se face primăvara cu seminţe umectatei Puieţii se scot toamna pentru replantare în primăvară şi se depo** zitează la adăpost, feriţi de ger.

Se poate folosi şi ca arbore solitar dar şi în grupuri.

ARBORELE IUDEI -Cercis siliquastrum  k creşte ca un arbore mic cu tulpina neregulată şi coroană largă bine ramificată. Frunzele sunt decorative prin forma reniformă-j rotunjită. Florile au culoarea roz-violaceu, apar înainte de în-3 frunzire (în aprilie-mai) grupate în fascicule numeroase, pi lemnul de toate vârstele chiar şi pe trunchi.

Păstăile sunt mici şi negricioase. Alte varietăţi:

Cercis canadensis – are florile roz-deschis, mai mici cai precedenta, grupate câte 4-8, apar în aprilie-mai atât pe lemnuE tânăr cât şi pe cel bătrân. Ambele specii cresc repede, lăstăresd moderat şi sunt sensibile la transplantare.

ARBORELE CU LALELE – Liriodendron tulipifera  – esîe un arbore originar din America de Nord, care ajunge la 30 m înălţime. Are o coroană ovoidală, frunze mari cu vârful puternic dilatat formate din 4 lobi ascuţiţi. Au culoarea verde

lucitor pe faţa superioară şi verzi-gălbui albăstrui, pe faţa inferioară; toamna se colorează în galben aunu. Florile sunt foarte decorative, aşezate solitar, au formă de lalea (de unde vine şi denumirea speciei), cu o culoare galben-verzuie cu o pată portocalie în mijloc; apar în mai-iunie.

pentru transplantare este necesar să menţinem un bol de uâmârrt în jurul rădăcinilor.

Pentru decorare în parcuri şi grădini, arborele cu lalele se lantează în peluze bine luminate, fie individual fie în grupuri. 5e poate asocia foarte bine cu magnoliaA

CASTANUL ROZ-Aesculus carnea – este un arbore înalt cu trunchi drept, coroană largă, ramuri încovoiate, şi muguri mari, cleioşi. Frunzele sunt mari, frumoase, cu pefiolul lung, format din 5 foliole. Florile sunt colorate roz-închis, grupate în panicule numeroase. înfloreşte în mai-iunie, ca şi castanul porcesc (A hippocastanum). Fructele sunt capsule mari, verzi, cu numeroşi ghimpi, cu 1-2 seminţe mari, brune-lucioase, care la maturitate cad.

Castanii suportă bine tunderea, au o longevitate mare, până la 150 de ani, şi cresc viguros după primii 2-3 ani. Sunt rezistenţi la ger, dar în primii doi ani sunt ceva mai sensibili. Nu rezistă la secetă, şi la radiaţia calorică a asfaltului. Suportă semiumbră uşoară. Sunt apreciaţi ca arbori deosebit de ornamentali, folosindu-se atât izolaţi, cât şi în grupuri, masive şi ca arbori de aliniament.

Se înmulţesc prin seminţe şi prin altoire (oculaţie, despicătură sau placaj).

CENUŞAR -Ailanthus altissima – se mai numeşte fals oţetar, este un arbore cu trunchiul drept şi coroana globuloasă. Lujerii sunt foarte groşi şi pubescenţi. Frunzele de asemenea foarte mari, împaripenat compuse, viguroase, conferindu-le un aspect exotic. La pomii tineri acestea pot atinge 1 m lungime.

Florile sunt grupate în panicule mari, tenninale, şi au culoare verde. înfloresc în lunile iunie-iulie; cele mascule sunt neplăcut mirositoare. Fructele au culoarea verde-gălbui la început, după care devin roşcate şi în cele din urmă brun-deschis, persistând pe pom în timpul iernii.

Cenuşarul creşte repede, iubeşte lumina, suferă la geruri mari şi îngheţuri timpurii. Nu este pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. Este un arbore foarte rezistent la poluare.

Se înmulţeşte prin seminţe, drajoni şi altoire.

în parcuri şi grădini este foarte apreciat putându-se folosi atât ca arbore solitar cât şi arbore de alei. Mai are o calitate şi anume aceea de fixare a terenurilor nestabile, în pantă.

CATALPA – Catalpa bignonioides – este un arbore cu înălţimea de 15 m, cu tulpina strâmbă, scundă şi coroană rotunjită şi largă. Lujerii sunt viguroşi, verzi-măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari (10-20 cm), cordiforme, cu peţiolul lung, de culoare vefde-închis, cu partea inferioară pubescentă. Florile sunt mari, albe cu pete purpurii şi dungi galbene în interior, grupate în panicule late. înfloresc în iunie-iulie. Fructele sunt cilindrice, subţiri, lungi (20-40 cm) şi decorează arborele în timpul iernii.

Se înmulţesc prin seminţe, şi mai rar prin butaşi sau altoire. Catalpa creşte destul de repede, frunzele apar primăvara mai târziu şi cad toamna devreme.

Preferă un climat mai cald, soluri profunde revene, preferabil de luncă. Este rezistentă la fum şi praf, iubitoare de lumină dar se poate planta şi la semiumbră.

Se poate folosi ca plantă izolată, în grupuri şi ca arbore de alei, fiind apreciată datorită frunzişului, florilor şi fructelor.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

CONIFERE

Posted on December 26, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

Prezentarea principalelor specii

BRADUL ALB – Abies alba – este un arbore falnic de 30-60 m cu coroană piramidală, care la exemplarele izolate începe de la nivelul solului. Frunzele sunt aciculate, verzi-închis pe faţă, iar pe dos au 2 dungi albicioase. Conurile sunt erecte, cilindrice. Seminţele se maturizează în septembrie-octombrie şi se împrăştie pe sol odată cu aripioarele (carpelele).

în cultură sunt multe culţivaruri: „Aurea"; „Columnaris"; . „Tortuosa"; „Virgata" etc.

Bradul este o specie de umbră, puţin rezistent la ger şi îngheţuri târzii, sensibil la uscăciune. Preferă solurile profunde, staţiunile adăpostite, fiind sensibil la fum şi gaze.

Se înnndţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul se face toamna sau primăvara cu sămânţă care se stratifică timp de 1-2 luni înainte de semănat. Se pot folosi seminţe umectate timp de 24 de ore, apoi ţinute în nisip umed 8 zile până la preger-minare şi apoi se seamănă la adâncimea de 1 cm acoperindu-se cu pământ de pădure. Semănăturile se umbresc în timpul verii. După 2 ani se repică la distanţe de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două sau de trei ori la distanţe mai mari (1/1 şi 2/2 m) până Ia plantat. Este indicat ca plantarea să se facă cu pământ în jurul rădăcinilor. Se folosesc puieţi de 3-6 ani.

Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni. Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi plantaţi în ghivece, folosind metoda de altoire în placaj.

Bradul alb se foloseşte în spaţiile verzi, individual, în grupe Şi masive în zona de coline înalte şi de munte şi mai puţin la câmpie.

BRADUL ARGINTIU – Abies concolor (Fig. 1.19) – are o mălţime ceva mai mică decât bradul alb (20-40 m). Coroana este conică, trunchiul drept, cu scoarţa cenuşie-deschisă. Frunzele

sunt aciculare, alb-verzui-argintii sau verzui-albăstrui, curbate în sus, lasă prin strivire un miros aromatic, plăcut. Conurile sunt cilindrice, verzui-roşcate, apoi brune erecte; se pot recolta în septembrie. în cultură există mai multe cultivaruri, dintre care menţionăm: „Argentea", „Globos", „Vidacea", „Pendula" etc. Bradul argintiu este o specie valoroasă din punct de vedere ornamental, rezistă bine la secetă, fum şi praf. Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se efetuează primăvara, în aer liber, în rigole distanţate la 15 cm unele de altele, la o adâncime de 2-2,5 cm. Plantele mici nu au nevoie să fie umbrite. Altoirea se execută pe puieţi de Abies alba sau Abies normaniana transplantaţi la ghivece.

în parcuri şi grădini se plantează individual pe peluze, în faţa clădirilor, pentru închiderea unor perspective, pe marginea unor alei sau în grupuri mici. Specia are un deosebit interes decorativ şi se poate folosi în spaţii verzi industriale chiar şi la câmpie.

Alte specii de brad sunt: Abies cephalonica (bradul grecesc), Abies nordmaniana (bradul de Caucaz), Abies veitchii (bradul argintiu japonez), Abies pinsapo (bradul spaniol) etc.

Coroana este conic-piramidală. Frunzele sunt aciculare, ^cuţite, rigide, cu 4 muchii, verzi, lucioase, dispuse pe nişte Perniţe proeminente. Conurile sunt cilindrice şi pendente.

Specia are multe cultivaturi: „Columnaris", „Pendula", „Pyramidata", „Aurea", Globosa" etc.

Vegetează bine pe soluri afânate, revene, cu umiditate suficientă în sol şi în atmosferă. In cuprinsul arealului este rezistent la geruri dar la câmpie suferă datorită îngheţurilor târzii. Este o specie de semiumbră dar la altitudini mai mari cere lumină. Puieţii suportă umbrirea moderată. Este sensibil la fum, praf, vânt, zăpadă şi chiciură.

Molidul se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, (mai rar şi altoire). Semănatul se face în luna mai. Seminţele se tratează cu miniu de plumb. Se seamănă în rigole la 15-20 cm şi la adân­cimea de 2 cm. Seminţele se acoperă cu pământ de pădure sau compost. Altoirea se practică în sere sau răsadniţe, primăvara sau în luna august folosindu-se metoda în placaj. Molidul are o mare importanţă economică şi ornamentală. Se foloseşte izolat dar mai mult în grupe şi masive, în aliniamente sau sub formă de garduri vii şi ziduri verzi.

Alte specii de molid sunt: P. pungens (molid înţepător), P. engelmannin (molid de Arizona), P. glauca (molidul canadian), P. omorika (molidul sârbesc), P ohentalis (molidul caucazian), P. sitchensis (molidul de Sitka) etc.

PINUL-Pinus sylvestris – (Fig. 1.21) este un arbore de 20-40 m înălţime, cu înrădăcinare profundă, cu coronamentul la început piramidal apoi neregulat, cu frunze aciculare, câte 2 într-o teacă. Conurile sunt ovoconice, brune-cenuşii, cu seminţe mici.

Este o specie de mare amplitudine ecologică, rezistentă la ger, arşiţă şi secetă, puţin exigentă faţă de sol. Este o specie de lumină. Suferă din cauza gazelor, a fumului, a prafului şi a tasă-rii solului.

Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se face primăvara sau toamna, cu sămânţă tratată în prealabil cu miniu de plumb, în rigole distanţate la 20 cm, la adâncime de 1,5-2 cm, şi se acoperă cu humus de litieră. Se udă până la răsărirea puieţilor. După 2

ani se repică la 40/20 cm iar după alţi 2 ani se repică din nou la 1>5/1,5 m. Puieţii se plantează cu balot de pământ la rădăcină.

Pinul este folosit în spaţiile verzi dispus în grupe, ca arbori de alei şi de aliniamente, pe terenuri degradate.

Alte specii de pin sunt: P. nigra (pinul negru), P. mugo (pinul de munte, jneapăn), P. ponderosa (pinul galben), P cembra

(zâmbrul), P. excelsa (pinul de Himalaia), P strobus (pinul neted) etc.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

ALŢI ARBUŞTI ORNAMENTALI

Posted on December 25, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

BUDDLEIA

B. davidii – este un arbust de talie mare, 4-5 m, cu creştere viguroasă. Frunzele sunt ovat-lanceolate, de culoare verde-închis, lungi de 10-25 cm, pe partea inferioară sunt alb-tomen-toase. Are o perioadă lungă de înflorire – din iulie până în septembrie. Florile sunt mici, tubuloase, grupate în spice termi­nale, de culoare liliachie şi sunt parfumate.

Cuprinde numeroase soiuri ale căror flori sunt colorate în violet-închis, roşu-purpuriu, alb-roz. Specia este rezistentă la frig, se adaptează bine pe solurile calcaroase, suportă semium-bra. Este sensibilă la geruri puternice, de aceea în regiunile mai reci necesită protejare peste iarnă. Necesită de asemenea tăieri severe în perioada de repaus vegetativ.

Se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi.

B. altemifolia – creşte sub formă de tufă semipendulă, putând atinge 2-4 m înălţime, are ramurile arcuite, lungi şi sub­ţiri, cu frunze mici, lanceolate, tomentoase pe ambele feţe. Este foarte decorativă în perioada înfloririi datorită inflorescenţelor liliachii, dese şi lungi de cea. 2 m.

Este o specie iubitoare de căldură, indicată pentru zonele mai calde. Se înmulţeşte prin seminţe în seră (februarie) şi prin butaşi erbacei (iunie-iulie) sau lignificaţi, în pat rece.

Ambele specii de buddleia necesită spaţii mari la plantare pentru a nu fi stânjenite în dezvoltare.

BUXUSsau CIMIŞIR

Buxus sempervivens (Fig. 1.10). – arbust sau arbore mic, poate atinge 6 m înălţime, are portul compact, lujerii muchiaţi, frunzele eliptic-ovale, cu flori grupate în înflorescenţe mici, alb-verzui, fără importanţă în decorare, fructe globuloase, de culoare roşie.

Are multe varietăţi la care diferă ; -frunzele: unele împestriţate cu alb, \ altele cu galben, iar altele au frunze ‘. cu marginea galbenă. Buxusul M necesită umbră. Vegetează bine pe K terenuri calcaroase, fertile şi cu umiditate suficientă în sol, dar nu suportă excesul de apă. Rezistă la fum, praf, secetă şi ger. Se ff$& înmulţeşte prin altoire, marcotaj şi butăşire.

CALIN sau BULGARELE DE ZĂPADĂ

Viburnum opulus (Fig. 1.11) – este un arbust ce creşte spontan la noi în ţară, are înălţimea de 3-4 m, cu frunze mari, trilobate lat-ovate, care toamna se colorează frumos în roşu.

Inflorescenţele sunt frumoase, albe, formate din 2 tipuri de flori: cele marginale sunt mari, sterile (asemănătoare cu florile de la hortensie), iar cele din centru sunt mici, fertile şi încon­jurate de primele.

înflorirea se produce din mai până în iunie şi este urmată de formarea fructelor care sunt mici, globuloase, de culoare roşie. Călinul este sensibil la afide, se dezvoltă bine la soare dar tolerează şi semiumbra. Se înmulţeşte prin seminţe, (direct în teren, imediat după recoltare) prin butaşi lignificaţi şi prin marcotaj.

neînsemnate au culoarea roz. Planta decorează mai mult în perioada de fructificare (septem-brie-noiembie), prin bacele albe, globuloase, mari (1-1,2 cm), grupate în raceme. Lăstarii se curbează sub greutatea fructelor care persistă şi în prima parte a iernii.

Cârmâzul draionează uşor şi se înmulţeşte fără dificultate prin butaşi lignificaţi.

Este o specie rustică nepre­tenţioasă, reuşeşte bine pe orice sol, atât în condiţii de lumină cât şi la semiumbră.

Se foloseşte în grupuri, ma-
P j j2 sive, garduri vii, sub coroanele

Symphoricarpos rivularis arborilor.

COTONEASTER

Sunt arbustoizi cu port variabil. Frunzele pot fi caduce sau persistente, florile mici, albe sau roz, pot fi solitare, câte două sau grupate în inflorescenţe de tip corimb. Fructele sunt mici, divers colorate, persistă pe plante până iama.

Există în cultură specii târâtoare (C. dammeri), altele cu port de până la 1 m înălţime (C. honzontalis) iar altele foarte înalte: peste 2 m (C. bullata).

C. dammeri – este o specie târâtoare, cu frunze persistente, lucitoare, cu fructe roşii, globuloase, varietatea „radicans" -creşte lipită de sol, ca un covor.

C. horizontalis – are o creştere moderată, frunze mici, lucioase, flori albe, solitare, fructe roşii, sferice, nu rezistă prea bine la ger. Frunzele sunt caduce, însă toamna capătă un colorit roşu foarte atractiv.

C. multiflora – are o talie mare, peste 2 m, ramuri arcuite şi lăstarii purpurii. Este- decorativă datorită florilor albe grupate în corimbe numeroase. Fructele sunt globuloase, de culoare roşie. Nu rezistă prea bine la ger.

Speciile de Cotoneaster se înmulţesc prin seminţe, marcote, butaşi şi altoire. Butăşirea se aplică vara.

Nu sunt pretenţioase faţă de sol şi climă. Cresc bine pe soluri variate, preferabil mai uscate decât prea umede. Rezistă bine la secetă. Speciile şi cultivarurile care se colorează toamna în roşu au nevoie de însorire. Celelalte specii cresc bine în lumină şi la semiumbră. Se folosesc ca exemplare solitare, în grupuri, pe stâncării, la marginea masivelor şi sunt deosebit de apreciate pentru frumuseţea portului, a florilor şi a fructelor.

DEUTZIA

Sunt arbuşti cu frunze opuse, pubescente, cu marginile serate sau crenate. Florile sunt albe, roz, chiar purpurii, grupate în inflorescenţe de tip cimă, raceme sau panicul, aflate pe lăstarii laterali. Fructele sunt capsule sferice, cu seminţe mici însoţite de câte o aripioară mică.

D. scabra-axQ tufe înalte de 2,5-3 m, erecte, bine ramificate, lăstarii sunt roşii bruni. Frunzele sunt ovate sau oblong-lanceo-late, verzi-închis, aspre, pubescente pe ambele feţe. Florile sunt albe sau cu tentă roz, apar la vârful lăstarilor anuali, în iunie-iulie. Speciile de Deutzia sunt uşor temiofile, se dezvoltă bine atât la lumină cât şi la semiumbră. Nu sunt pretenţioase faţă de sol şi destul de rezistente la secetă. Speciile de Deutzia se înmulţesc prin butaşi verzi şi lignificaţi

CĂTINA ROŞIE

Tomarix tetrandra, este un arbust viguros, de 2-4 m înălţime, bogat ramificat cu ramuri subţiri, arcuite, lăstari foarte subţiri, de culoare purpurie cu frunze verzi. înfloreşte înainte de înfrun-zirea deplină, aprilie-mai. Florile sunt grupate în raceme laterale şi au culoarea roz.

Specia creşte repede şi se butăşeşte uşor. Rezistă bine la ger, suportă bine seceta şi nu este exigentă faţă de sol. Rezistă bine la vânt, iubeşte lumina şi este foarte răspândită pe litoral.

Cătina roşie are un port gaţios, frunziş fin, înflorire cu aspect diafan, este utilizată atât ca exemplare izolate cât şi în grupuri, în peluze, pe malul apelor sau în garduri vii.

CARMAZ sau HURMUZ

Symphoricarpos albuş (Fig. 1.12) – creşte sub formă de tufe înalte de 1 m, cu ramuri fin pubescente subţiri şi erecte. Frunzele sunt oval-rotunjite, pubescente pe faţa inferioară. Florile mici,care au o bună capaci­tate de înrădăcinare. Se practică şi înmulţirea prin marcotaj.

Sunt deosebit de atrăgătoare prin înflorirea bogată, pot fi utilizate ca plante izolate, în gupuri şi chiar în masive de arbuşti, uneori în garduri vii.

FORSYTHIA

Cuprinde mai multe specii care cresc sub formă de arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate, verzi, brune sau gălbui. Fmnzele sunt opuse, întregi sau trifoliate. Florile sunt axilare, câte 1-6, de culoare galbenă.

Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti pentru faptul că înfloreşte primăvara timpuriu şi pentru florile sale galbene.

F. intermedia – arbust înalt până la 3 m, cu ramuri arcuite sau divergente, lăstari galbeni-măslinii, cu lenticele vizibile. Frunzele sunt oval-alungite, până la lanceolate; pe lăstari mai lungi apar şi frunze trifoliate. Primăvara este prima specie cu înflorire puternică; ramurile se îmbracă aproape pe toată lungimea cu flori galbene – viu, grupate câte 2-3.

Cultivarul „Spectabilis" – este foarte florifer, florile au petalele alungite; Cultivarul „Lynwood" – are flori mai mari decât precedentul, mai rotunjite.

F. suspensa – este un arbust cu înălţimea de 3 m, cu tulpini erecte, şi ramuri divergente sau pendente, cu 4 muchii, fistu-loase, are măduvă numai la noduri. Florile sunt galben-închis, câte 1-3, cu corola larg deschisă.

F. ovata – este arbust de 1,5 m, cu ramuri divergente, cenuşii-gălbui, cu măduva lamelară. Frunzele de 5-7 cm sunt ovate. Florile solitare, galbene sunt foarte mici, dar numeroase; înfloreşte timpunu.

F viridissima – are tufe de 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte, măduva lamelară. Frunze de 8-14 cm, eliptic-oblong-lanceolate, uneori trifoliate. Florile sunt galben-verzui, cu petalele înguste solitare sau în grupuri mici (2-3). Nu au pretenţii deosebite faţă de sol, dezvoltându-se foarte bine pe soluri comune. Ca loc de amplasare se va ţine cont de faptul că 6 ore de soare pe zi îi sunt suficiente.

Aceste specii se înmulţesc uşor prin butaşi sau marcote. Sunt foarte apreciate pentru timpurietatea, bogăţia şi frumuseţea înfloririi, putând fi utilizate atât ca plante solitare, cât şi grupuri sau chiar garduri vii (F intemiedia).

GUTUIJAPONEZ

Chaenomeles. Unele specii din acest gen au portul arbustoid, cu talie de 3-5 m, altele arbustifer, de 2-3 m. Fructele acestor specii, în general, nu sunt comestibile. Florile solitare, sau câte 3, sunt colorate în diverse nuanţe şi tonuri de roz şi chiar alb sau oranj, au un aspect decorativ deosebit şi sunt foarte apreciate primăvara în parcuri şi grădini. Specia principală este Chaenomeles japonica. Este un arbust cu înălţimea de până la 1 m, cu lăstari spinoşi şi frunze lat-ovate, de 3-5 cm, adesea fasciculate, având stipele mari. Florile au un colorit roşu-cărămiziu, sunt sesile (fără peduncul), solitare sau câte 2-4 şi

îmbracă ramurile înaintea înfrunzirii depline (martie-aprilie). Fructele sunt globuloase, de 4-5 cm, galbene, parfumate. Alte soiuri apreciate sunt chaenomeles speciosa care decorează în special planul îndepărtat al masivelor şi ale căror fructe sunt comestibile şi chaenomeles superba cu o mulţime de hibrizi.

Speciile genului Chaenomeles se înmulţesc prin seminţe (stratificate şi semănate pe strat în martie-aprilie) sau prin bu tăşire în verde, cu stimulatori, prin marcotaj şi altoire la masă, iama, pe rădăcini. înmulţirea prin despărţirea tufelor, aplicată vara, este de asemenea o metodă răspândită. Apreciaţi pentru înflorirea precoce şi frumoasă, gutuii japonezi se pot planta izolat, în grupuri, masive, sau garduri vii libere şi tunse. De asemenea se pot planta şi în recipiente de grădină.

H1BISCUS

H. Syriacus – este un arbust de 3-4 m înălţime, cu ramuri erecte, frunze alterne, rombic-ovate, trilobate. Florile sunt solitare, mari (6 cm), larg campanulate, colorate în violet-pal, apar în iulie-august, chiar septembrie.

Există mai multe cultivaruri cu flori simple sau duble, în culori unice sau bicolore, printre care enumerăm:

- „Red Heart" = cu flori simple, albe, cu centrul roşu;

- „Oiseau Bleu" = flori simple, albastre – liliachii, cu centrul violet;

- „Duc de Brabant" = flori duble, roşii-închis;

- „Totus Albuş" = flori simple, albe, în formă de pâlnie;

- „Roseus Plenus" = flori duble, roz-violaceu, viu.

Hibiscus este o specie destul de rezistentă la secetă, nepre­tenţioasă la sol, totuşi, înfloreşte bine pe solurile fertile şi revene, chiar calcaroase. Preferă expoziţiile însorite. înfloreşte din iunie până în septembrie.

Se înmulţeşte prin:

- seminţe (primăvara, în teren);

- butaşi (vara, în răsadniţe);

- marcotaj muşuroit;

- altoire (iama, în seră, prin copulaţie sau triangulaţie). Poate fi folosită ca plantă izolată, în grupuri şi garduri vii, în

locuri adăpostite, însorite, în zone cu climă mai blândă. Suportă bine tunderea. Pentru a stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie indicată pentru zonele litorale.

HORTENSIA

Hydrcmgea – este un arbust foarte decorativ care se cultivă atât în sere, la ghivece, cât şi în câmp pentru decorarea parcurilor şi grădinilor. Mărimea acestui arbust diferă în funcţie de soi şi de modul de cultură. Este foarte decorativ prin frumuseţea inflorescenţelor în formă de umbele, câte 2-6 la o plantă, mărimea lor fiind între 25 şi 40 cm.

în inflorescenţă, florile sterile sunt aşezate la margine (nu­meroase şi mari) iar cele fertile (mici şi puţine la număr) sunt aşezate în interiorul inflorescenţei, la baza celor sterile.

Frunzele sunt opuse, simple, cu marginea crestată. Florile sunt divers colorate: albe, roz şi albastre cu nuanţe şi tonuri variate. Fructul este o capsulă de 2-5 loji, seminţele sunt mici, mai mult sau mai puţin aripate. înmulţirea speciilor cultivate în sere şi răsadniţe se face prin butăşire, iar a speciilor cultivate în aer liber prin marcotaj, cu muşuroi sau prin butaşi.

Cea mai utilizată în parcuri şi grădini este H. arborescens. Este o plantă arbustiferă de 1-3 m înăltime, cu lăstari păroşi. Frunzele de 6-20 cm lungime, ovate până la eliptice, serate. Florile sunt albe, în corimbe de 5-15 cm diametru.

Forma Grandiflora – are toate florile sterile, grupate în capitule globuloase de 10-18 cm diametru; este foarte apreciată. Hortensia este rezistentă la gerurile potrivite şi suportă umbra uşoară a masivelor pe lângă care este plantată.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

TAIERILE APLICATE LIANELOR

Posted on December 24, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

După cum am precizat deja, lianele sunt destinate să împo­dobească cu frunzele şi florile lor, teiase, chioşcuri, împrejmuiri, ziduri, trunchiuri de arbori sau alte suporturi.

Dacă lianele sunt neglijate, se degamisesc la bază şi pe ver­ticală, porţiunile dezgolite putând atinge chiar 2 metri. De aceea se recomandă aplicarea unei tăieri raţionale şi făcute la timp, determinând planta să acopere cu frunze şi flori suportul pe care este plasată.

La liane se deosebesc două feluri de tăieri:

1) tăierea de iarnă – care are drept scop, ca şi la celalte categorii de arbuşti, să înlăture ramurile uscate, să scoată lemnul vechi la care s-a făcut tăierea în trecut, în vederea obţinerii de lăstari tineri, în general de a reîmprospăta plantele;

2) tăierea de vară – care urmăreşte să împiedice plantele de a se dezvolta haotic, să le menţină pe linia unei creşteri şi dezvoltări uniforme, ordonate, să se suprime lăstarii lacomi, să se reîmprospăteze în permanenţă lăstarii tineri.

Dacă lianele sunt folosite să creeze ghirlande sau alte diferite fonne ca: umbrele, coloane etc, tăierea de vară este repetată de mai multe ori în cursul aceluiaşi sezon. Toate acestea sunt impuse de forma şi volumul limitat în care trebuie să se menţină planta. Pentru o aplicare cât mai eficientă a lucrărilor de tăiere, se vor da aici câteva exemple concrete, pentru cele mai cunoscute şi întrebuinţate liane.

 

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

LIANELE ORNAMENTALE

Posted on December 23, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

Lianele ornamentale (arbuştii urcători) sunt destinate să împodobească cu frunzele, florile şi portul lor, parţial sau în totalitate, ziduri, pergole, garduri, coloane, împrejmuiri, trun­chiuri de arbori sau alte suporturi naturale sau artificiale.

Prin folosirea acestor liane se pot obţine efecte cu o mare valoare decorativă, dacă se acordă atenţie în special lucrărilor de tăiere. Vor fi pezentate în continuare cele mai frecvente specii întâlnite în parcuri şi grădini .

2.1 Principalele specii cultivate

(Fig. 1-5)

Clematis – cuprinde clematitele agăţătoare cu ajutorul peţio-lului volubil al frunzelor. In funcţie de mărimea florilor se disting două grupe şi anume: clematite cu flori mari şi clematite cu flori mici.

Clematite cu flori mari

C. x jackmanii – este una din cele mai frumoase liane cu flori mari (15 cm), variat colorate în funcţie de soi: Superba-violet; Bagatelle – roz liliachiu; Abendstem – roşu; Polarlicht – albas­tru deschis etc.

Sunt liane de vigoare mijlocie sau mică, urcătoare cu lungime de 3-4 m, cu frunze simple sau trifoliate, cu foliole mari.

Clematite cu flori mici

C. tangutica – este o liană de 3 m, cu flori mari, galbene, solitare, puţin desfăcute pendente, asemănătoare unor clopoţei, înfloresc în luna iunie. Decorează şi prin fructele sale cu aspect plumos (f. pufos), mătăsos, pendente ca şi florile.

C. viticella – are ramurile de 2-4 m lungime, florile purpurii sau violete, rar albe: înfloreşte târziu în iunie-august. Este puţin exigent faţă de sol şi indicat pentru spaţii verzi industriale.

C. vitalba – este o specie indigenă, viguroasă, invadantă. înfloreşte o perioadă lungă de timp (iulie-septembrie), are flori mici, albe, în panicule numeroase, cane sunt înlocuite mai târziu de fructificaţii plumoase de culoare cenuşie. Nu se plantează în parcuri şi grădini ci se foloseşte numai ca portaltoi.

Aceste specii de clematite vegetează bine pe soluri nisipoase, bogate în carbonaţi, în locuri însorite, dar ferite printr-o umbrire laterală de arşiţa de amiază.

Clematitele sunt rezistente la frig; ceva mai sensibilă este specia C. tangutica.

Necesită udări în perioadele de secetă. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcote şi altoire.

- înmulţirea prin seminţe. Semănatul se face în martie-aprilie, în răsadniţă rece sau pe straturi. Se practică pentru speciile: C. tangutica, C. viticella şi C. vitalba (pentru portaltoi).

- înmulţirea prin butaşi. C. jackmannii se butăşeşte în seră, in urma forţării plantelor mamă puse în ghivece din toamnă şi adăpostite de ger. Din luna ianuarie se aduc în seră la tempe­ratura de 14-18°C. Creşterile noi care apar se butăşesc în luna martie. Se fac butaşi de 4-5 cm, cu o pereche de frunze iar la bază se taie puţin scoarţa până la cambiu. Se tratează cu hormoni de înrădăcinare şi se plantează în pat cald (15°C), sub adăpost suplimentar. Se udă după nevoie şi se aerisesc zilnic.

- înmulţirea prin altoire. Altoirea se execută în seră, iama, în placaj, pe fragmente de rădăcină recoltate de la puiefi de 1-2 ani de C. vitalba, obţinuţi din seminţe.

Plantele mamă pentru altoire, cultivate în ghivece, se for­ţează în seră începând din luna decembrie. Când lăstarii formaţi au ajuns suficient de maturi, dar nu prea duri (luna februarie) se secţionează transversal şi longitudinal în porţiuni de câte un mugure şi o frunză. Ca portaltoi se folosesc numai fragmente de rădăcină de 7/0,4 cm. Se altoieşte în placaj. Frunzele se reduc puţin, se leagă cei 2 parteneri dar nu se ung cu mastic. După altoire se plantează în ghivece şi se ţin în atmosferă închisă, sub sticlă, la 22°C. Se evită umezirea ţesuturilor, se umbreşte dacă e cazul, se usucă geamurile de 2-3 ori pe zi, prin ştergere. După pornirea mugurilor în creştere, se aeriseşte progresiv, se aşteaptă până se lignifică, după oare se transplantează în ghivece, sub sticlă, în răsadniţa rece. Pe timpul creşterii se folosesc ghivece înalte. După 1-2 ani, altoaiele îşi formează rădăcini proprii.

- înmulţirea prin marcotaj. Se foloseşte marcotajul şerpuit. Este uşor de aplicat dar este puţin productiv. Marcotajul se efectuează în lunile iulie-august.

Trâmbiţa (Tecona radicans)

Este un arbust viguros, cu ramuri galbene-pal, susţinându-se pe suport cu ajutorul rădăcinilor adventive.

Este o liană foarte apreciată pentru frumuseţea şi abundenţa florilor. Acestea sunt roşii-portocalii, de 6-9 cm, grupate în cime sau panicule terminale, având corola în formă de trompetă. Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu numeroase seminţe aripate.

Preferă solurile fertile, terenurile fente de geruri şi scăldate de lumină. Este indicată pentru litoral, în parcuri se cultivă pentru decorarea zidurilor, coloanelor, pergolelor etc. Se înmul­ţeşte prin butaşi (în iulie-august) în sere. Se pretează la tuns (iama) în diferite forme.

 

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

AGROTEHNICA TRANDAFIRILOR CULTIVATI

Posted on December 22, 2009. Filed under: Cunoasterea speciilor ornamentale | Tags: , |

în primul an este bine să se înlăture bobocii imediat după formare favorizându-se astfel vigoarea plantei.

Lucrările de întreţinere ce se aplică trandafirilor la locul definitiv sunt: udarea, fertilizarea, protecţia fito-sanitară, protec­ţia de iarnă şi nu în ultimul rând tăierile.

Udarea. Dacă este secetă, se udă înainte de primul şi al doilea val de înflorire, iar în restul perioadei de vegetaţie ori de câte ori este nevoie (20-30 l/m2).

Fertilizarea. Se recomandă aplicarea gunoiului de grajd bine descompus, toamna în cantitate de 2-4 kg/m2 anual sau la 2 ani, şi se încorporează odată cu săparea adâncă a solului. Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte complexe N, P, K, (11: 22: 22) toamna şi 27: 13: 13 – vara). în cursul unui an, trandafirilor trebuie săli se asigure 10-12 gN, 7-9gP205 şi 14-16 g K20/m2. Acestea se dau în 3 reprize: 1/4 din N şi 1/2 din P205 şi K20 toamna, iar din rest câte o jumătate la dezmugurit şi înainte de înflorit. La trei ani se administrează sulfat de magneziu 3-4 g/m2 şi borax 4-5 g/m2. Golurile acide se corectează cu amendamente din 3 în 3 ani cu 200 g/m2 praf de var.

Protecţia fito-sanitară. Cele mai frecvente boli ale tran­dafirilor sunt făinarea, pătarea neagră şi rugina. Tratamentele preventive se fac înainte de înflorirea mugurilor (sulfat de cupru 2-3%) şi în cursul vegetaţiei, începând de la mijlocul lunii mai, la 2 săptămâni, cu produse specifice (ex. Karathane 0,1%, Dithane 0,2%). Acestora li se pot asocia insecticidele pentru combaterea afidelor (Ekatox – 0,08%), acarienilor (Fosfatox R-35 = 0,15%), păduchilor testaşi (DNOC – 0,75%); zeamă sulfo-calcică – 20%, înainte de umflarea mugurilor.

Protecţia de iarnă – constă în muşuroire aceasta fiind necesară pentru speciile şi soiurile sensibile la ger: trandafirii Thea, Polyantha, Floribunda, R. moschata, R. wichuriana. (Fig 1.1)

Trandafirii cu coroană care nu se pretează pentru îngropare şi trandafirii urcători (cei sensibili) se protejează prin învelirea cu diferite materiale.

înainte de plantare trebuie să stabilim ce fel de trandafiri vrem să plantăm: pentru flori tăiate, pentru decorare (pitici sau în parc, acoperitori sau înalţi) sau urcători care să acopere un perete sau un colţ al grădinii care altfel nu arată prea bine. Aceasta, deoarece trebuie să stabilim distanţele de plantare în funcţie de vigoarea soiurilor. Soiurile din grupa thea hibrida, cu creştere erectă, se plantează de obicei la 40-60 cm, în funcţie de vigoare, floribundele, care au un habitus foarte variat, necesită distanţe între 30-50 cm, acoperitorii de cea. 1-2 plante pe metru pătrat, cei de parc, mai înalţi, 80-100 cm, iar urcătorii între 120-150 cm. In funcţie de spaţiul de care dispunem, aşezăm tufele în aşa fel ca plantele să fie luminate zilnic timp de cel puţin 4-5 ore de razele solare, ştiut fiind că trandafirii sunt iubitori de lumină.

Plantarea se recomandă a se face toamna, deoarece organele plantei sunt în stare de repaus, rădăcinile pot forma calus până la venirea îngheţului iar primăvara planta poate porni în vege­taţie având deja un contact bun cu solul. Primăvara nu se poate planta totdeauna la timpul potrivit (din cauza vremii), fapt ce poate duce la pornirea în vegetaţie a mugurilor superiori de pe ramuri, planta pierde mult din substanţele de rezervă, şi slăbeşte încât nu mai poate forma un calus şi rădăcini noi.

Calitatea plantelor are o mare importanţă: ele trebuie să aibă 2-3 ramuri principale, lungi de cea. 30 cm, de grosimea minimă a unui creion, şi trei rădăcini principale, lungi de 25 cm, însoţite de altele mai subţiri, fără să fie deshidratate sau zbârcite.

Dacă nu se poate efectua plantarea toamna, lucrarea se va efectua în primăvară. Şi în acest caz este bine ca gropile să fie săpate de cu toamnă; dacă nu, atunci se vor săpa imediat după dezgheţarea solului, când pământul nu se mai lipeşte tare de unelte. Dimensiunile gropii vor fi de 40 x 40 x 40 cm. Pământul de la fundul gropii trebuie mobilizat pentru ca drenajul apei să fie bun. Dacă solul este subţire, atunci stratul superior, de o cazma, se pune pe o parte, cel de jos pe alta, cu scopul ca la plantare stratul de sus să ajungă la rădăcini şi invers. De obicei la plantare se folosesc îngrăşăminte organice: gunoi de grajd bine fermentat, compost bine putrezit, mraniţă, care se amestecă cu solul cu care se acoperă rădăcinile. înainte de plantare, plantele se fasonează: rădăcinile principale se scurtează la 20-22 cm sau până unde nu au fost rănite, cele scurte se împrospătează. Ramu­rile principale se scurtează la 15-18 cm şi se taie deasupra unui mugure exterior. Ramurile subţiri sau rupte se elimină de la bază. Dacă plantăm primăvara târziu, când mugurii au crăpat deja, scurtarea se face până la mugurii dorminzi de la baza ramurilor, uneori la 7-8 cm lungime. In acest caz plantele vor porni mai târziu în creştere din cauza mugurilor dorminzi care totdeauna pornesc mai greu. Dacă se constată că plantele au rădăcinile deshidratate, imediat după fasonare, se pot pune timp de câteva ore în apă pentru a se hidrata.

După aceasta se introduc într-o mocirlă, de consistenţa smântânii, făcută din pământ şi apă, şi apoi puţină baligă proas­pătă sau un plic de Transvital pentru menţinerea umezelii şi stimularea formării rădăcinilor noi. Plantarea se efectuează după aceleaşi reguli ca Ia pomii şi arbuştii fructiferi. Pe fundul gropii se face un muşuroi mic, pe care se aşează rădăcinile răsfirate. Adâncimea de plantare se stabileşte astfel încât punctul de alto­ire să fie cu 4-5 cm sub nivelul solului (în zonele mai reci). Ră­dăcinile se acoperă cu pământ mărunţit de la suprafaţă, ames­tecat cu îngrăşăminte organice şi eventual cu superfosfat şi sare potasică, nicidecum cu azotat de amoniu. Cantitatea de îngră­şăminte: 4-5 kg cele organice şi câte 10-12 g din cele chimice. După un prim strat de sol pus pe rădăcini se face o tasare uşoară, apoi urmează umplerea gropii aproape de nivel când se udă cu cea. 8-101 apă. După ce apa s-a infiltrat, groapa se completează, se tasează din nou şi se muşuroieşte în aşa fel ca numai vârful ramurilor scurtate să se vadă. Dacă primăvara este secetoasă şi nu plouă timp de două săptămâni de la plantare, se desface muşuroiul, se udă din nou şi se reface muşuroiul.

După ce lăstarii au crescut până la 10-12 cm, se desface muşuroiul iar solul se nivelează.

Tăierile

Dintre lucrările de întreţinere ce se aplică trandafirilor din spaţiile verzi, tăierile se situează printre cele mai importante. Datorită unor tăieri făcute în mod raţional şi la timp, se asigură o creştere şi dezvoltare viguroasă şi armonioasă a plantelor, o înflorire abundentă, regulată, de lungă durată, cu flori mari, de calitate superioară, se stimulează formarea ramurilor pentru înflorirea în anul ce urmează şi formarea unui sistem radicular puternic, li se prelungeşte viaţa şi se evită îmbătrânirea pre­matură. Trebuie ştiut faptul, foarte important, că trandafirii în­floresc numai pe ramurile anuale. Tăierile trandafirilor se fac în fiecare an, în perioada de repaus vegetativ, toamna după căderea frunzelor şi primăvara, înainte ca plantele să intre în starea de vegetaţie activă.

Tăierile sunt de trei categorii şi anume:

- tăieri de uşurare, aerisire, rărire sau curăţire;

- tăieri de echilibrare şi menţinere a unei creşteri şi dez­voltări armonioase;

- tăieri de reîntinerire, de prelungire a vieţii plantelor.

O tăiere corectă a trandafirilor este legată de o serie de factori şi anume:

- cunoaşterea perfectă a caracteristicilor grupei din care face parte planta, a comportării soiului, de cerinţele pe care le recla­mă aceasta faţă de tăieri;

- natura solului în care sunt planataţi trandafirii;

- felul portaltoiului;

- amplasamentul ochilor care vor forma ramurile florifere (baza, mijlocul sau vârful ramurii).

a) Tăierile de uşurare, aerisire, rărire sau curăţire

Acest fel de tăieri se aplică la toate categoriile de trandafiri. Operaţia se execută în toamnă, după căderea frunzelor, la încheierea perioadei de vegetaţie şi are drept scop să cureţe tufa de o serie de ramuri inutile, uşurând în felul acesta operaţia de muşuroire a plantei în vederea iernării. Cu ocazia acestei tăieri se vor înlătura o serie de ramuri uscate, afectate de dăunători, bătrâne, slab dezvoltate, prea dese, rău plasate, suprapuse, încâl­cite, care împiedică pătrunderea aerului şi în special a luminii, factor esenţial pentru procesul de înflorire. De asemenea, se vor înlătura drajonii cât şi ramurile lacome.

b) Tăierile de echilibrare şi menţinere a unei creşteri şi
dezvoltări armonioase

Aceste tăieri au drept scop să creeze un raport armonios între creşterea lăstarilor şi înflorire. Tăierile de echilibrare se pot executa pe tot timpul perioadei de vegetaţie. Reuşita lor de­pinde, în mare măsură, de atenţia ce se acordă amplasamentului mugurilor din care vor rezulta ramurile florifere. Tăierea are drept scop să creeze condiţiile pentru ca planta să emită în pennanenţă cât mai mulţi lăstari floriferi puternici şi, prin ei, să se asigure o înflorire bogată şi de durată cât mai lungă.

c) Tăierile de reîntinerire, de prelungire a vieţii plantelor
Aceste tăieri au drept scop reînnoirea ramurilor din tufa. Se

poate executa primăvara cât mai devreme, cât şi în timpul stării active de vegetaţie, dar nu mai târziu de 1-10 iulie, pentru a da posibilitatea lăstarilor tineri care au rezultat în urma acestor tăieri să se matureze până la venirea iernii. Se aplică sub două forme:

- prima, înlăturând prin tăiere toate ramurile din tufă la 2-3 ochi de la bază, (bine formaţi);

- a doua, înlăturând primăvara, înainte de intrarea în starea de vegetaţie, numai jumătate din totalul ramurilor, iar restul după înflorire. Tăierile la trandafiri se aplică în funcţie de grupa din care face parte soiul, forma de creştere etc. In general tăierile de reîntinerire sunt necesare la intervale de 4-5-6 ani.

Tăierea trandafirilor cu creştere pitică în formă de tufa -Thea hybrida

Tăierea trandafirilor cu creştere pitică în formă de tufă, se face, dacă timpul permite, către sfârşitul lunii februarie şi prima decadă a lunii martie. Se vor alege ramurile florifere care sunt mai viguroase, cât mai uniform plasate în jurul axului tulpinii şi situate cât mai aproape de suprafaţa solului. Numărul lor variază între 3-5-7, în funcţie de vârsta şi vigoarea plantei.

După ce s-au ales aceste ramuri se vor elimina toate ramurile uscate, rupte, bătrâne, atinse de ger, slab dezvoltate sau de prisos. Această tăiere, care în esenţă este o tăiere de uşurare, are drept scop crearea unui spaţiu liber în interiorul tufei, spaţiu necesar pentru pătrunderea cu uşurinţă a aerului şi în special a luminii, element de bază pentru înflorirea abundentă şi de lungă durată.

(more…)

Read Full Post | Make a Comment ( None so far )

« Previous Entries

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.